Citesc un Murakami

Caci nu puteam sa spun ca citesc o Murakami. A doua, de fapt. Mi-a placut din prima. Pe bune.

Un japonez haios, extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.

DECI (cu concluzia incepem, nu?), citesc o caramida de carte in doze mici si dese: acasa, metrou, iar metrou, iar acasa. Da, asta e: o carte de metrou si de dinainte de nani. Japonezul meu (sunt posesiva, recunosc), scriitorul, nu te solicita nici prea mult dar nici nu te pierde pe drum. Nu uiti sa cobori la sfarsit de linie dar nici nu adormi cu ea in mana. De altfel, chiar te tine destul de ferm si sigur de manuta si tu il urmezi atent si cuminte ca un catelus nemancat si insetat prin toate povestile lui cu sare si piper si retete de bucatareala. Da da... Asta mi-a placut mie mult. Japonezul, personajul principal din poveste, ne spune cu tipic si cu detaliu tot ce mananca si cat, ce isi gateste si cum in cantitati clare si neindoielnice. Mancarea nefiind centrul romanului. Ci doar context adiacent.

Pentru cat am citit, adica doar aproape de jumate, am reusit sa trag o singura concluzie, hai doua: japonezul, scriitorul, este extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.

In primul rand, cred eu ca acest domn Murakami, scriitorul, nu s-a putut in nici un chip hotara asupra subiectului (sau subiectelor, cate or fi ele) romanului sau daca a facut-o, toate se vor lega probabil inspre final. Inca mai incerc sa gasesc legaturile aparent inexistente (zic si eu) intre o pasare-arc (whatever this is) care a cantat o luna, doua, o fantana, o casa parasita, peruci, un razboi rece, crunt si violent, o fosta prostituata, o clarvazatoare, o pustoaica cu un fake picior bolnav, un motan disparut si un somer, fost avocat (adica japonezul, personajul principal, cel care gateste si mananca). Si o sotie care il paraseste. Pe el. Fostul avocat. Asta tocmai ce am aflat-o ieri seara. Ea a plecat azi si nu s-a mai intors nici maine. Atipic pentru ea. Kumiko.

Lasand la o parte subiectul, ma inebunesc planurile. E extrem de nehotarat japonezul meu, scriitorul, in care univers sa traiasca. Si sa ne tarasca. Ba e real. Ba e un vis. Ba e un gand. Ba e o poveste. Ba e razboi. Eu ma tin strans de el. Sa nu ma pierd pe drum.

In fine, nu stiu cum sa zic asta ca sa fac sa sune bine. Japonezul meu, scriitorul, imi place tare mult. Caci imi vorbeste mult dar nu imi spune nimic. Seamana foarte mult cu mine. D-aia il si plac asa de mult. E de-al meu. Chiar daca, nu stiu cum vine asta, la mine e un defect, la el mi se pare o calitate. Il plac sincer. Prevad o perioada in care voi citi cam tot ce am de el. Asa fac eu... diverse fixatii.

Actuala e "Cronica pasarii-arc".
Anterioara fu "Dans dans dans".
Viitoarea va fi "Padurea norvegiana".

Le recomand pe cele ce nu-s in viitor. Inca mai caut fragmentul pe care sa il postez. Nu l-am gasit dar mai am juma de carte.

P.S. De citit James Joyce - Ulise. Din liceu ma chinuie ideea asta. Nu stiu ce-mi veni acum. Adica stiu: asa spune pe spatele caramizii The New York Times Book Review (whatever this is) - "amestec aproape joycean de formule literare: vise, scrisori, articole din ziare si transcrieri ale chat-urilor de pe Internet". Ei or fi citit toata cartea.