luni, 25 ianuarie 2010

Citesc un Murakami

Caci nu puteam sa spun ca citesc o Murakami. A doua, de fapt. Mi-a placut din prima. Pe bune.

Un japonez haios, extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.

DECI (cu concluzia incepem, nu?), citesc o caramida de carte in doze mici si dese: acasa, metrou, iar metrou, iar acasa. Da, asta e: o carte de metrou si de dinainte de nani. Japonezul meu (sunt posesiva, recunosc), scriitorul, nu te solicita nici prea mult dar nici nu te pierde pe drum. Nu uiti sa cobori la sfarsit de linie dar nici nu adormi cu ea in mana. De altfel, chiar te tine destul de ferm si sigur de manuta si tu il urmezi atent si cuminte ca un catelus nemancat si insetat prin toate povestile lui cu sare si piper si retete de bucatareala. Da da... Asta mi-a placut mie mult. Japonezul, personajul principal din poveste, ne spune cu tipic si cu detaliu tot ce mananca si cat, ce isi gateste si cum in cantitati clare si neindoielnice. Mancarea nefiind centrul romanului. Ci doar context adiacent.

Pentru cat am citit, adica doar aproape de jumate, am reusit sa trag o singura concluzie, hai doua: japonezul, scriitorul, este extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.

In primul rand, cred eu ca acest domn Murakami, scriitorul, nu s-a putut in nici un chip hotara asupra subiectului (sau subiectelor, cate or fi ele) romanului sau daca a facut-o, toate se vor lega probabil inspre final. Inca mai incerc sa gasesc legaturile aparent inexistente (zic si eu) intre o pasare-arc (whatever this is) care a cantat o luna, doua, o fantana, o casa parasita, peruci, un razboi rece, crunt si violent, o fosta prostituata, o clarvazatoare, o pustoaica cu un fake picior bolnav, un motan disparut si un somer, fost avocat (adica japonezul, personajul principal, cel care gateste si mananca). Si o sotie care il paraseste. Pe el. Fostul avocat. Asta tocmai ce am aflat-o ieri seara. Ea a plecat azi si nu s-a mai intors nici maine. Atipic pentru ea. Kumiko.

Lasand la o parte subiectul, ma inebunesc planurile. E extrem de nehotarat japonezul meu, scriitorul, in care univers sa traiasca. Si sa ne tarasca. Ba e real. Ba e un vis. Ba e un gand. Ba e o poveste. Ba e razboi. Eu ma tin strans de el. Sa nu ma pierd pe drum.

In fine, nu stiu cum sa zic asta ca sa fac sa sune bine. Japonezul meu, scriitorul, imi place tare mult. Caci imi vorbeste mult dar nu imi spune nimic. Seamana foarte mult cu mine. D-aia il si plac asa de mult. E de-al meu. Chiar daca, nu stiu cum vine asta, la mine e un defect, la el mi se pare o calitate. Il plac sincer. Prevad o perioada in care voi citi cam tot ce am de el. Asa fac eu... diverse fixatii.

Actuala e "Cronica pasarii-arc".
Anterioara fu "Dans dans dans".
Viitoarea va fi "Padurea norvegiana".

Le recomand pe cele ce nu-s in viitor. Inca mai caut fragmentul pe care sa il postez. Nu l-am gasit dar mai am juma de carte.

P.S. De citit James Joyce - Ulise. Din liceu ma chinuie ideea asta. Nu stiu ce-mi veni acum. Adica stiu: asa spune pe spatele caramizii The New York Times Book Review (whatever this is) - "amestec aproape joycean de formule literare: vise, scrisori, articole din ziare si transcrieri ale chat-urilor de pe Internet". Ei or fi citit toata cartea.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Daca maine nu ar mai exista

Intotdeauna m-am intrebat ce as face daca brusc as afla ca maine nu va mai veni.

Chiar asa... daca ai stii ca mai ai doar 24 de ore de trait, ce ai face? Asa, ca de final. Eu chiar nu stiu. Cred ca atat de mult m-as gandi la ce sa fac mai intai, ca m-as trezi la finalul celor 23 de ore si 59 de minute ca nu am facut nimic. M-as consola si am sa imi zic ironic ca o las pe maine - chiar acel maine care nu mai exista. Mai trist este ca nu stiu nici macar ce as regreta mai mult.

Dar chiar nu stiu ce as face. Poate ca m-as aseza pe un colt de banca, m-as privi cu ochii mei subiectivi si mi-as plange de mila. Poate i-as spune unui cunoscut ca sa am si companie la plansul de mila. Sa fie si cu ochi obiectivi.
Sau mi-as cheltui toti banii pe obiecte perisabile si cu termen de valabilitate de maxim o zi. Sau poate m-as duce sa donez toti banii... nu, aici sunt doar ipocrita, nu sunt o fire filantroapa, as putea spune ca un pic prea egoista.
Poate mi-as suna prietenii si rudele ca sa vorbesc cu fiecare in parte pentru ultima oara. Dar asta mi-ar lua 24 de zile, nu de ore so it will be a waste of time. Si ce sa le zic? Have a nice life? Ha! Ha!
M-as duce pe un varf de munte sau in largul marii? Sau doar intr-un mall :)

Asta in contextul in care eu sunt un foarte prost organizator si cam niciodata nu ma incadrez intr-un timp dat t. Si in general, mai mult ma organizez decat sa fac. De cele mai multe ori, cand incep sa ma plictisesc de atata organizare, incep sa ma bazez pe intuitie (binenteles, feminina de natura ei si asta spune tot).

Cred ca m-as intrista si as regreta toate lucrurile pe care puteam sa le fac dar nu le-am facut constransa de context, reguli, proceduri, interdictii si prejudecati mai mult sau mai putin sociale. Ca nu le-am facut deloc sau ca le-am facut doar pe jumate, ca nu le-am facut la timpul lor si in spatiul meu. As regreta chiar faptul ca tocmai acuma m-am trezit sa le regret. Poate m-ar consola gandul lucrurilor pe care totusi le-am facut - din nebunie, din teribilism infantil, matur sau de masa, din pasiune, din intamplare sau pur si simplu din chef.

Habar nu am ce as face daca maine nu ar mai veni.

In final, cred ca m-as urca in primul taxi intalnit pe strada si i-as urla in urechi taximetristului: "TU DI ERPORT!". Tot mi-e mie frica de avioane. Poate cade si scurtez brusc ultimele 24 de ore...

joi, 7 ianuarie 2010

De Noul An

Sau un altfel de greierele si furnica

"A fost o data ca niciodata un greiere intelept si o furnica neghioaba. Cat a tinut vremea frumoasa de vara, greierul s-a distrat si s-a jucat, zbenguindu-se cu tovarasii sai in toate partile prin razele de soare, benchetuind somptuos in fiecare zi, bucurandu-se de hrana frunzelor si picaturilor de roua, nepasandu-i niciodata de ziua de maine si cantand mereu acelasi cantec linistit si monoton.
Dar a sosit iarna nemiloasa, iar greierul, uitandu-se in jur, a vazut ca prietenii sai, florile, au murit si a stiut astfel ca vremea sa se apropie de sfarsit.
Atunci s-a simtit bucuros ca fusese asa de fericit si nu si-a risipit viata.
- A fost foarte scurta, si-a spus, dar a fost foarte placuta si cred ca am scos tot ce se putea scoate din ea. Am baut in soare, am trandavit in aerul cald si bland, am jucat jocuri vesele in iarba unduitoare, am gustat sucul frunzelor verzi, dulci. Am facut tot ce am putut. Mi-am intins aripile, mi-am cantat cantecul. Acum ii voi multumi lui Dumnezeu pentru zilele insorite care au trecut si voi muri.
Spunand acestea, s-a trantit sub o frunza ruginita si si-a intampinat soarta asa cum ar trebui s-o faca toti greierii curajosi; iar o pasarica care trecea pe acolo l-a ridicat cu gingasie si l-a inmormantat.
Ei bine, cand neghioaba furnica a vazut asta s-a umflat grozav, plina de o ingamfare fariseica.
- Cat de multumita trebuie sa fiu, spuse ea, ca sunt harnica si prudenta, nu ca acest biet greier. In timp ce el zbura din floare in floare, distrandu-se, eu munceam din greu, punand deoparte pentru iarna. Acum el e mort, in timp ce eu ma voi aranja comod in casa mea, calda ca sa mananc toate lucrurile bune pe care le-am strans.
Dar, in timp ce vorbea, a venit gradinarul cu lopata si a nivelat musuroiul unde locuia ea si a lasat-o moarta printre ruine.
Atunci aceeasi pasarica buna care inmormantase greierul a venit, a ridicat-o si a inmormantat-o si pe ea; dupa aceea a compus si a cantat un cantec, al carui refren era "Adunati boboci de trandafir cat timp puteti". Era un cantec foarte frumos si un cantec foarte intelept, iar un om care traia in acele zile si pe care pasarile, iubindu-l si simtind ca era unul de al lor, l-au invatat limba lor, l-a auzit din fericire si l-a scris, astfel incat toti il pot canta pana in ziua de azi."

Jerome K. Jerome - Arta de a nu scrie un roman

P.S. Tot de Noul An - Carpe diem quam minimum credula postero