Cred ca sufar de ele. Cateodata. Neanuntate, nebinevenite, nedorite. Fara a avea nici o legatura cu starea, locul, ora. Nu-mi aduc aminte cand a aparut primul si incerc sa le ignor pe cele din copilarie caci atunci inca mai exista frica de bau bau. Dar cred ca au existat intotdeauna. Ma apuca pe strada, la birou, cand sunt singura sau nu, acasa... cam peste tot adica. Ceea ce e si mai ciudat e ca nu mi s-a intamplat niciodata ceva atat de grav incat sa ma traumatizeze pe viata. Deci nu au nici o explicatie. Cred ca doar am vazut prea multe filme... In fine, sa va spun.
Se intampla cateodata noaptea cand ma trezesc brusc din somn fara sa se fi intamplat ceva sau sa fi visat vreun cosmar. De altfel, foarte rar am cosmaruri. De altfel, foarte rar imi aduc aminte ce visez. Cu alte cuvinte, dorm bustean. Si despite this, ma trezesc asa in toiul noptii cu inima bubuind ca o bomba ce sta sa explodeze, tremurand, transpirata si cu sentimentul apasator ca ceva rau o sa se intample. De multe ori dau vina pe vreun zgomot care s-a auzit sau nu (deci nu garantez) drept pentru care nu mai pot sa adorm pe intuneric. Daca as avea suficient curaj, m-as da chiar jos ca sa verific toata casa... dar asa prefer sa stau in buncarul meu din plapumi si perne si sa ma consider intangibila in acel loc. Daca iti pui plapuma in cap nimic rau nu poate sa ti se mai intample. Dar daca iti pui plapuma in cap nu mai vezi nimic. Este contradictia care ma distrage pana trece starea de panica.
Se mai intampla cateodata la birou cand am aceelasi sentiment ca ceva groaznic urmeaza sa se intample. Acolo, nemaiavand siguranta buncarului de acasa, trebuie sa ma chinui sa ma calmez singura. Cum ar fi sa ma ridic brusc de pe scaunul meu si sa spun: "Sufar un atac de panica in momentul acesta. Sunt sigura ca ceva rau mi se va intampla in curand" si sa mai si incep sa tip sau sa ma agit haotic si nervos in stanga si in dreapta. Credeti ca a doua zi as mai avea birou unde sa ma intorc? Eu cred ca a doua zi m-as trezi direct intre 4 pereti albi si cu un nene sau cu o tanti vorbind calm si incet cu mine.
Se mai intampla cateodata si pe strada. Asta doar daca sunt singura. Doar asa mergand. Este suficient sa imi para ca cineva se uita mai ciudat la mine. Daca mai e si noapte, s-a terminat cu poezia. Asta vine sa mai si completeze frica mea nebuna de intuneric si de pustiu. Sunt atat de concentrata cateodata ca sa imi subminez aceste stari ca nu mai sunt nici atenta la ce se intampla in jurul meu. Odata, acum ceva ani, am trecut strada fara sa am habar ca trec o strada. Pe care strada, mai treceau si masini. Cu una dintre ele am avut un contact mai mult decat vizual. Ne-am si atins... asa finut, fara urmari vizibile de nici o parte a baricadei. In fine, suficient cat sa ma puna cu picioarele pe pamant. Ca tocmai asta presimteam sau ca a fost doar o intamplare, nu mai stiu sa spun. Cert e ca de cele mai multe ori, se intampla sa am aceste presimtiri fara sa se intample absolut nimic. Deci nu se poate defini ca o presimtire. Deci a fost o intamplare. Deci fac excel de zel de deci... Fraza soferului masinii de care m-am simtit eu atrasa a inceput cu Fa!... asa ca va dati seama cate mi-a spus despre nivelul meu intelectual, si nu numai. Deci, ii dau dreptate.
Se mai intampla cateodata cand sunt eu insami la volan. Atunci ma gratulez singura. Tot la acelasi nivel intelectual. Pentru ca de multe ori nu ma mai concentrez la drum si uite asa ma vad cum trec maiestuos pe culoarea galben-rosu. Lucky me, nu am facut-o chiar asa de oaie pana acuma dar nu se stie niciodata...
In fine, vom trai si vom vedea. Ce si cate o sa mai fie. Si unde.
Cam atat pentru azi.
duminică, 12 decembrie 2010
vineri, 3 decembrie 2010
Scena de dinainte de aeroport (de ras mult)
Cat de ironica poate sa fie viata asta cu mine... Va mai amintiti ce spuneam in postul trecut? Ca de data asta voi ateriza cu sania lui Mos Craciun? Ei bine, sa nu ziceti ca nu v-am spus.
Iaca ce mail primesc eu azi dis de dimineata cand ajung la servici in jur de 11... Si ca orice employee committed to the company imi verific first of all mailurile personale instead of the office ones.
Ce sa mai spun, life is funny. Acuma abia astept sa se aproapie momentul. Nu ca sa ajung acasa ci ca sa vad ce si cum o sa se intample :) Macar daca tot o sa zbor cu mosul sper sa si pot canta: "Mosule, ce tanar esti..."
Concluzie:
A zbura, zburare ... din prima conjugare (gogule, ca bine zici)
Iaca ce mail primesc eu azi dis de dimineata cand ajung la servici in jur de 11... Si ca orice employee committed to the company imi verific first of all mailurile personale instead of the office ones.
Ce sa mai spun, life is funny. Acuma abia astept sa se aproapie momentul. Nu ca sa ajung acasa ci ca sa vad ce si cum o sa se intample :) Macar daca tot o sa zbor cu mosul sper sa si pot canta: "Mosule, ce tanar esti..."
Concluzie:
A zbura, zburare ... din prima conjugare (gogule, ca bine zici)
marți, 30 noiembrie 2010
Invidia trezeste monstii...
... din noi. Sau monstrul, ca e suficient si unul.
Asta ca sa mai zic si eu una alta ca am tacut prea mult.
Am vrut sa postez despre toamna dar pana si toamna a trecut.
Am vrut sa postez despre aeroport a nu stiu cata scena ca binenteles ca nu am ratat-o. Pe foarte scurt, am zburat 6 ore in loc de 2. Ca asa se face la noi, la romani. Cand trebuie sa mergi spre sud intai faci o escala neanuntata prin nord... anuntata de fapt, la check-in. Si iti mai raman si bagajele in nord.
Am vrut sa mai postez si despre aeroport a nu stiu cata plus una scena pe care tot nu am ratat-o pentru ca am ratacit hai hui prin orase straine. Asta daca iti lasi destinul pe mana gps-ului - increzator si naiv cum esti... ce mai conteaza.
Cred ca sunt propria piaza rea a zborurilor. A mea si a celor care ma mai insotesc din cand in cand(saracii de ei, nu stiu in ce se baga).
Ma intreb ce va mai urma. Ca urmeaza iar sa zbor peste vreo 3 saptamani. O sa il intalnesc pe Mos Craciun? Poate asa o sa aterizez cu sania :)
In fine, ca sa revin si ca sa nu fac mai multe posturi intr-unul, asta este ultima concluzie de viata sociala. Invidia trezeste monstii din noi.
Suntem animale sociale, din pacate in sensul rau de cele mai multe ori. Socializam ca sa ne povestim pe noi, sa ii ascultam pe altii, sa se afle ce am mai facut noi dar musai si ce au mai facut altii, sa barfim, sa judecam, sa ne implicam agresiv si neinvitati in vietile altora. Ne hranim din povesti, ascultam stiri, citim carti ca sa visam cu ochii deschisi vietile altora (SF sau doar F).
Nu apreciem niciodata ce avem decat cand nu mai avem dar apreciem intotdeauna subiectiv ce au altii. Sau ce nu au.
Si le mai putem puncta pe restul. Egoismul, invidia, gelozia (nu, gelozia este dintr-un alt film, nu isi are locul aici), sa moara si capra vecinului, de ce eu si nu altii, de ce mie si nu altora, n-am noroc, a avut noroc, are noroc, de ce nu am avut atunci mintea de acum, de ce nu am acum ce am avut atunci, n-am timp deloc pentru mine dar am timp pentru a-i analiza pe altii. De ce nu am si eu parte de asa ceva? De ce nu am eu ce are altul?
Eu, de exemplu, as vrea acum sa mai am forta, energia, visurile si planurile de pe la 18 ani. Cel mai mult, as vrea sa mai pot sa visez visurile de la 18 ani. Varsta aia cand esti atat de pierdut si topai aberant prin viata cu capul sus, dornic sa se dea de toti peretii pe care ii intalneste in cale. Atunci visam sa fiu deja mare. Cu toata viata aranjata si fara tumultul (am o vaga impresie ca acest cuvant nu exista dar suna prea bine) varstei de atunci. Deci eu ma invidiez pe mine insami. Acum, pe cea de atunci si atunci o invidiam pe cea de acum. In fine, atunci mai aveam o scuza - eram mica si proasta. Acuma... na, ce scuza sa mai imi acord?
Cred ca ma aberez.
Mie imi trebuie doua titluri - pretitlu si posttitlu pentru ca titlul nu prea se pupa cu tot. Dar de la el am pornit.
Anyway,
Postitlu:
Invidia trezeste monstii... (sau postul 5 intr-unul)
Si de final, cuvantul exista.
Asta ca sa mai zic si eu una alta ca am tacut prea mult.
Am vrut sa postez despre toamna dar pana si toamna a trecut.
Am vrut sa postez despre aeroport a nu stiu cata scena ca binenteles ca nu am ratat-o. Pe foarte scurt, am zburat 6 ore in loc de 2. Ca asa se face la noi, la romani. Cand trebuie sa mergi spre sud intai faci o escala neanuntata prin nord... anuntata de fapt, la check-in. Si iti mai raman si bagajele in nord.
Am vrut sa mai postez si despre aeroport a nu stiu cata plus una scena pe care tot nu am ratat-o pentru ca am ratacit hai hui prin orase straine. Asta daca iti lasi destinul pe mana gps-ului - increzator si naiv cum esti... ce mai conteaza.
Cred ca sunt propria piaza rea a zborurilor. A mea si a celor care ma mai insotesc din cand in cand(saracii de ei, nu stiu in ce se baga).
Ma intreb ce va mai urma. Ca urmeaza iar sa zbor peste vreo 3 saptamani. O sa il intalnesc pe Mos Craciun? Poate asa o sa aterizez cu sania :)
In fine, ca sa revin si ca sa nu fac mai multe posturi intr-unul, asta este ultima concluzie de viata sociala. Invidia trezeste monstii din noi.
Suntem animale sociale, din pacate in sensul rau de cele mai multe ori. Socializam ca sa ne povestim pe noi, sa ii ascultam pe altii, sa se afle ce am mai facut noi dar musai si ce au mai facut altii, sa barfim, sa judecam, sa ne implicam agresiv si neinvitati in vietile altora. Ne hranim din povesti, ascultam stiri, citim carti ca sa visam cu ochii deschisi vietile altora (SF sau doar F).
Nu apreciem niciodata ce avem decat cand nu mai avem dar apreciem intotdeauna subiectiv ce au altii. Sau ce nu au.
Si le mai putem puncta pe restul. Egoismul, invidia, gelozia (nu, gelozia este dintr-un alt film, nu isi are locul aici), sa moara si capra vecinului, de ce eu si nu altii, de ce mie si nu altora, n-am noroc, a avut noroc, are noroc, de ce nu am avut atunci mintea de acum, de ce nu am acum ce am avut atunci, n-am timp deloc pentru mine dar am timp pentru a-i analiza pe altii. De ce nu am si eu parte de asa ceva? De ce nu am eu ce are altul?
Eu, de exemplu, as vrea acum sa mai am forta, energia, visurile si planurile de pe la 18 ani. Cel mai mult, as vrea sa mai pot sa visez visurile de la 18 ani. Varsta aia cand esti atat de pierdut si topai aberant prin viata cu capul sus, dornic sa se dea de toti peretii pe care ii intalneste in cale. Atunci visam sa fiu deja mare. Cu toata viata aranjata si fara tumultul (am o vaga impresie ca acest cuvant nu exista dar suna prea bine) varstei de atunci. Deci eu ma invidiez pe mine insami. Acum, pe cea de atunci si atunci o invidiam pe cea de acum. In fine, atunci mai aveam o scuza - eram mica si proasta. Acuma... na, ce scuza sa mai imi acord?
Cred ca ma aberez.
Mie imi trebuie doua titluri - pretitlu si posttitlu pentru ca titlul nu prea se pupa cu tot. Dar de la el am pornit.
Anyway,
Postitlu:
Invidia trezeste monstii... (sau postul 5 intr-unul)
Si de final, cuvantul exista.
vineri, 10 septembrie 2010
marți, 7 septembrie 2010
When I google I only get depressed
SO
Pack up your troubles in your old kit bag
And bury them beneath the sea
luni, 30 august 2010
Aeroport - ultima scena
Ca dupa atatea scene (sunt inca multe pe care nici macar nu le-am mai scris) am luat masina si mi-am bagat picioarele in carat bagaje, check-in-uri, stewardeze frumoase si amabile, orizonturi curbate si nu plate si orele lungi de asteptare. Apropo de asta, ma enerveaza la culme sa ma duc cu 2 ore inainte de plecare la aeroport.
Sa va spun pe scurt, adica ba nu, pe lung ultima aventura de plecat/venit cu avionul - e in functie de coltul lumii din care privesti povestea:
- nenea cu autobuzul nu a vrut sa ma ia din statia in care ma postai eu ca o primadona cu una bucata bagaj de 27 de kg (aveam sa aflu mai tarziu, la the fucking airport), una bucata bagaj (de mana i se spune) de 13 kg (tot mai tarziu, tot la the fucking airport), una bucata laptop plus geanta lui, cabluri, mouse si webcam (cred ca in jur de 7, nu am aflat si nu voi mai afla niciodata - la naiba), una bucata geanta neagra luata la reduceri dintr-un mall din bucuresti (asta ar trebui sa fie bagajul de cealalta mana, sau de picior ca acolo o tin in general cand zbor). Si persoana-mi ingrasata cu 2-3 kg dupa desfatari de ciocolata si goafre sau patiserie frantuzeasca - suma totala nu se spune. Cred ca s-a uitat el asa la mine, adica nenea cu autobuzul, si s-a gandit ca ii rup suspensiile cu atatea kilograme extra. Si mi-a facut nepasator cu mana ca nu, nu se poate aici cu ia-ma nene si a trecut mai departe. Noroc ca nenea cu taxiul m-a vazut mai slaba si nu si-a mai facut griji de overweight-ul meu (mda, la 40 de euro versus 3 euro autobuzul... mai zic si eu sa nu iti pese). Ca sa intelegeti - ma car cu toate kilogramele de bagaje vreo 10 minute ca sa ajung la statia de autobuz ca sa iau tot taxiul... Life is funny. In fine, ajung at some time la the fucking airport...
- tantili de la check-in, una bucata flamanda si una bucata frantuzoaica ma analizeaza pe mine si extrakilogramele mele cu doua fete de politiste (una bruneta si slaba, alta blonda si grasa) ce tocmai pun mana pe cel mai mare infractor. Flamanda, ca sa fiu rea si a naibii, era cat mine si bagajele mele la un loc si poate mai punem un bagajel de mana in plus da' ce sa-i zici ca ea e la putere, tac malc si inghit in sec cand imi dau verdictul - 140 de euro. Tac eu malc dar in gandul meu: Mai fetelor, v-a tampit caldura? (pe vremea aia era caldut pana si aici)... de unde puii mei sa va dau eu atatia bani?!? Chiar daca as avea, nu v-as da pe tampeniile voastre de politici de limita de bagaje de cala, de mana, de picioare sau de alti spanaci. Noroc ca nu avem si limita de kilograme corporale (sau, poate ar fi mai bine... poate m-ar fii determinat si pe mine sa nu mai mananc atat de mult... yeah, right). In fine, ma milogesc de ele, imi plang de mila, daca aveam fusta mi-o puneam si in cap ca tigancile iar ele, tantili, nimic. Nu nu si nu - 140 de euro sau bagajele raman aici. Pai cum asa? Cum sa imi las eu tonele de haine pe care nici macar nu le-am purtat, zecile de cutii cu ciocolata, sticlele de vin, tona de machiaje, demachiaje si alte carmazuri de zi, noapte, de fata, de corp, de ochi, de sub ochi si alte tampenii pe care le cara orice femeie cu ea intr-o calatorie si nu are nevoie de mai mult de jumate din ele? Nu las domne nimic aici. Ce aveti? Ele nimic... 140 de euro si poti sa pleci. Bine ma... cu frumuselul nu a mers, cu plansul de mila nu a mers... pai voi credeti ca eu sunt nascuta ieri?? Mai se pune ca sunt nascut si crescut in Romania ca un borfas de cartier? Pai cu mine va puneti voi ma??? Si zdrang mintea de roman se pune in functiune si gaseste si solutia - o prietena facuta pe loc, acolo la check-in, care s-a facut brusc cu un bagaj de mana. Mai golim cate ceva din bagajul al mare (ajungem cu el la numarul de kilograme optim) si nimeni nu mai are nimic de comentat. Deci doua fete pot suporta conform regulilor lor cate bagaje am crezut eu de cuviinta ca mi se permite numai si numai mie. Si uite asa, flamanda ramane cu grasimea, frantuzoaica cu prostia iar eu cu toate bagajele si 140 de euro neatinsi in buzunar si o prietena de check-in si mai tarziu de zbor si imbarcare (asta suna ca in bancurile alea cu un american, un rus si un tigan... hmmm... care oi fi eu)
- trec de check-in (finally - frantuzoaica, proasta, nu mai imi gasea rezervarea), ies afara, fumez trei tigari una dupa alta ca toata scena anterioara s-a lasat cu multe batai de inimi pe minut, ma intorc in aeroport si ma duc la verificarea bagajelor de mana, adica ultimul pas inainte de marea imbarcare. Bagaje de mana - 4 la mine ca prietena de la check-in si-a vazut de treaba ei. Acolo, proasta cum sunt imi uit telefonul in buzunar. Si cand sa trec pe sub poarta cea mareata ... BEEP BEEP BEEP dupa mine. Mi se spune sa trec deoparte. Ma intreaba care sunt bagajele mele... ii arat unei alte tanti (nu i-am putut determina nationalitatea) ca alea patru... se uita triplu la mine, ma intreaba "toate patru?" si eu raspund ca da dar sunt cu domnul din fata. Domnul nu a stiut niciodata ca a fost partenerul meu de la verificare. Si nici eu nu l-as mai recunoaste. Dar fraza asta i-a placut lui tanti si a zis "Ah, OK then, step aside." Ma verifica, ma pipaie, isi da seama ca nu sunt un suicide bomber si ma lasa sa plec. Phiu, am mai scapat de una. Plec.
- ma arunc terminata si epuizata pe o banca la boarding. Avionul asteapta calm dar zgomotos cu toate motoarele pornite sa imi arunc eu in inima lui toate extrakilogramele. Ma asez sa ma relaxez un pic. Gatul imi e uscat. Inima imi bate mai normal. Ma uit la geanta de laptop... laptop lipsa. BEEP BEEP BEEP in mintea mea acum tare de tot. L-am uitat la verificarea bagajelor - ca stiti ca trebuie scos din geanta lui ca sa vada ca nu e si el un suicide bomber. O iau de la capat cu bataile inimii in timp ce alerg disperata inapoi la verificare. Ajung, ma intreaba ce marca e si ce culoare. Il pusesera deoparte - probabil ca li se intampla des sa dea de zevzeci ca mine. In vartejul din capul meu, nimeresc numai culoare. Da parola o mai nimeresti? ma intreaba (cred) flamandul. Da da ... sigur. Haide, concentrare maxima ca se poate. Noroc ca laptopul porneste greu ca e la fel de prost ca mine. Pana porneste el, am timp sa ma reculeg si sa introduc corect parola. Bun, s-a terminat si asta... Ma intorc pe scaun. Ma arunc de-a dreptul epuizata. Imi trece prin cap sa mai verific daca mai am si portofelul dar renunt. La naiba, duca-se toate. Nu mai pot.
- la boarding, apare flamanda cea grasa. Ma simt ca un infractor. Ma ascund de ea. Incerc sa nu ma vada. Noroc ca apare si prietena de la check-in care pe care o rog sa se puna iar stapana pe bagajul meu de mana care temporar devine al ei. Flamanda si-a gasit alti romani de petrecanie chiar inainte sa ma imbarc eu. Colegul ei (asta e unul nou si mic de statura), nestiind nimic de mine, de existenta mea si de superbagajele mele, imi zambeste oficial si in sfarsit ma vad trecand prin tubul atasat de avion. Si ma vad si in avion. Prietena si-a adjudecat total bagajul de mana. Il pune la ea ca sa nu mai fie cine stie ce probleme si la aterizare. Romanii sunt romani nene oriunde. Daca pot, ajuta. Frantuzoaica cea proasta de la check-in s-a gandit sa imi faca si ea minimul rau posibil pe care il putea face - m-a plasat la coada cozii avionului - pe ultimul rand ca sa simt eu toate hurducaielile. In tarisoara noastra era cod galben de furtuni si ploi. Am simtit in toate venele turbulentele. Da mai conta? Eram in sfarsit in zbor spre casa.
- la zbor, dupa cum spusei, cod galben de furtuni si ploi in tarisoara noastra. Eram ca intr-o discoteca. Din toate directiile numai flash-uri de fulgere. Foarte frumos se vede. Dar sa nu stii ce sunt. Si ce se poate intampla. Le-a ocolit cat a putut nenea pilotul. Le-a ocolit de vreo 30 de minute intarziere. Cred ca ii placea spectacolul. Si mie imi placea. Parca eram in tagada. Dar ce mai conta? Eram in zbor spre casa.
- la aterizare - 28 de grade. La 12 noaptea. Mai conta? Da, conta in pana mea... ca d-abia am putut sa ma schimb de blugii care se lipisera de mine instantaneu. Eram acasa - la zapuseala si la caldura si la fierbinteala si la transpiratie si la romanii mei galagiosi si furiosi. Eh, ce mai conta? Eram, in sfarsit acasa, cu aceleasi kilograme de bagaje si de mine.
- la iesire, nimic. Aici chiar nu s-a mai intamplat nimic. No more flamande, no more frantuzoaice, doar romani neaosi.
Si uite asa, se termina povestea mea. De pe inca un alt aeroport. Caci asa m-am hotarat eu ca e mai bine sa alergi cu masina ca nebunu 3 zile decat sa mai zbori ca nebuna 3 ore. Sobolanul meu nu se plange - nici de viteza si nici de greutate. El vrea doar bani AKA fuel ca sa toarca. Si mergi nene cat te duce. Ca e no more fucking airport.
Sa va spun pe scurt, adica ba nu, pe lung ultima aventura de plecat/venit cu avionul - e in functie de coltul lumii din care privesti povestea:
- nenea cu autobuzul nu a vrut sa ma ia din statia in care ma postai eu ca o primadona cu una bucata bagaj de 27 de kg (aveam sa aflu mai tarziu, la the fucking airport), una bucata bagaj (de mana i se spune) de 13 kg (tot mai tarziu, tot la the fucking airport), una bucata laptop plus geanta lui, cabluri, mouse si webcam (cred ca in jur de 7, nu am aflat si nu voi mai afla niciodata - la naiba), una bucata geanta neagra luata la reduceri dintr-un mall din bucuresti (asta ar trebui sa fie bagajul de cealalta mana, sau de picior ca acolo o tin in general cand zbor). Si persoana-mi ingrasata cu 2-3 kg dupa desfatari de ciocolata si goafre sau patiserie frantuzeasca - suma totala nu se spune. Cred ca s-a uitat el asa la mine, adica nenea cu autobuzul, si s-a gandit ca ii rup suspensiile cu atatea kilograme extra. Si mi-a facut nepasator cu mana ca nu, nu se poate aici cu ia-ma nene si a trecut mai departe. Noroc ca nenea cu taxiul m-a vazut mai slaba si nu si-a mai facut griji de overweight-ul meu (mda, la 40 de euro versus 3 euro autobuzul... mai zic si eu sa nu iti pese). Ca sa intelegeti - ma car cu toate kilogramele de bagaje vreo 10 minute ca sa ajung la statia de autobuz ca sa iau tot taxiul... Life is funny. In fine, ajung at some time la the fucking airport...
- tantili de la check-in, una bucata flamanda si una bucata frantuzoaica ma analizeaza pe mine si extrakilogramele mele cu doua fete de politiste (una bruneta si slaba, alta blonda si grasa) ce tocmai pun mana pe cel mai mare infractor. Flamanda, ca sa fiu rea si a naibii, era cat mine si bagajele mele la un loc si poate mai punem un bagajel de mana in plus da' ce sa-i zici ca ea e la putere, tac malc si inghit in sec cand imi dau verdictul - 140 de euro. Tac eu malc dar in gandul meu: Mai fetelor, v-a tampit caldura? (pe vremea aia era caldut pana si aici)... de unde puii mei sa va dau eu atatia bani?!? Chiar daca as avea, nu v-as da pe tampeniile voastre de politici de limita de bagaje de cala, de mana, de picioare sau de alti spanaci. Noroc ca nu avem si limita de kilograme corporale (sau, poate ar fi mai bine... poate m-ar fii determinat si pe mine sa nu mai mananc atat de mult... yeah, right). In fine, ma milogesc de ele, imi plang de mila, daca aveam fusta mi-o puneam si in cap ca tigancile iar ele, tantili, nimic. Nu nu si nu - 140 de euro sau bagajele raman aici. Pai cum asa? Cum sa imi las eu tonele de haine pe care nici macar nu le-am purtat, zecile de cutii cu ciocolata, sticlele de vin, tona de machiaje, demachiaje si alte carmazuri de zi, noapte, de fata, de corp, de ochi, de sub ochi si alte tampenii pe care le cara orice femeie cu ea intr-o calatorie si nu are nevoie de mai mult de jumate din ele? Nu las domne nimic aici. Ce aveti? Ele nimic... 140 de euro si poti sa pleci. Bine ma... cu frumuselul nu a mers, cu plansul de mila nu a mers... pai voi credeti ca eu sunt nascuta ieri?? Mai se pune ca sunt nascut si crescut in Romania ca un borfas de cartier? Pai cu mine va puneti voi ma??? Si zdrang mintea de roman se pune in functiune si gaseste si solutia - o prietena facuta pe loc, acolo la check-in, care s-a facut brusc cu un bagaj de mana. Mai golim cate ceva din bagajul al mare (ajungem cu el la numarul de kilograme optim) si nimeni nu mai are nimic de comentat. Deci doua fete pot suporta conform regulilor lor cate bagaje am crezut eu de cuviinta ca mi se permite numai si numai mie. Si uite asa, flamanda ramane cu grasimea, frantuzoaica cu prostia iar eu cu toate bagajele si 140 de euro neatinsi in buzunar si o prietena de check-in si mai tarziu de zbor si imbarcare (asta suna ca in bancurile alea cu un american, un rus si un tigan... hmmm... care oi fi eu)
- trec de check-in (finally - frantuzoaica, proasta, nu mai imi gasea rezervarea), ies afara, fumez trei tigari una dupa alta ca toata scena anterioara s-a lasat cu multe batai de inimi pe minut, ma intorc in aeroport si ma duc la verificarea bagajelor de mana, adica ultimul pas inainte de marea imbarcare. Bagaje de mana - 4 la mine ca prietena de la check-in si-a vazut de treaba ei. Acolo, proasta cum sunt imi uit telefonul in buzunar. Si cand sa trec pe sub poarta cea mareata ... BEEP BEEP BEEP dupa mine. Mi se spune sa trec deoparte. Ma intreaba care sunt bagajele mele... ii arat unei alte tanti (nu i-am putut determina nationalitatea) ca alea patru... se uita triplu la mine, ma intreaba "toate patru?" si eu raspund ca da dar sunt cu domnul din fata. Domnul nu a stiut niciodata ca a fost partenerul meu de la verificare. Si nici eu nu l-as mai recunoaste. Dar fraza asta i-a placut lui tanti si a zis "Ah, OK then, step aside." Ma verifica, ma pipaie, isi da seama ca nu sunt un suicide bomber si ma lasa sa plec. Phiu, am mai scapat de una. Plec.
- ma arunc terminata si epuizata pe o banca la boarding. Avionul asteapta calm dar zgomotos cu toate motoarele pornite sa imi arunc eu in inima lui toate extrakilogramele. Ma asez sa ma relaxez un pic. Gatul imi e uscat. Inima imi bate mai normal. Ma uit la geanta de laptop... laptop lipsa. BEEP BEEP BEEP in mintea mea acum tare de tot. L-am uitat la verificarea bagajelor - ca stiti ca trebuie scos din geanta lui ca sa vada ca nu e si el un suicide bomber. O iau de la capat cu bataile inimii in timp ce alerg disperata inapoi la verificare. Ajung, ma intreaba ce marca e si ce culoare. Il pusesera deoparte - probabil ca li se intampla des sa dea de zevzeci ca mine. In vartejul din capul meu, nimeresc numai culoare. Da parola o mai nimeresti? ma intreaba (cred) flamandul. Da da ... sigur. Haide, concentrare maxima ca se poate. Noroc ca laptopul porneste greu ca e la fel de prost ca mine. Pana porneste el, am timp sa ma reculeg si sa introduc corect parola. Bun, s-a terminat si asta... Ma intorc pe scaun. Ma arunc de-a dreptul epuizata. Imi trece prin cap sa mai verific daca mai am si portofelul dar renunt. La naiba, duca-se toate. Nu mai pot.
- la boarding, apare flamanda cea grasa. Ma simt ca un infractor. Ma ascund de ea. Incerc sa nu ma vada. Noroc ca apare si prietena de la check-in care pe care o rog sa se puna iar stapana pe bagajul meu de mana care temporar devine al ei. Flamanda si-a gasit alti romani de petrecanie chiar inainte sa ma imbarc eu. Colegul ei (asta e unul nou si mic de statura), nestiind nimic de mine, de existenta mea si de superbagajele mele, imi zambeste oficial si in sfarsit ma vad trecand prin tubul atasat de avion. Si ma vad si in avion. Prietena si-a adjudecat total bagajul de mana. Il pune la ea ca sa nu mai fie cine stie ce probleme si la aterizare. Romanii sunt romani nene oriunde. Daca pot, ajuta. Frantuzoaica cea proasta de la check-in s-a gandit sa imi faca si ea minimul rau posibil pe care il putea face - m-a plasat la coada cozii avionului - pe ultimul rand ca sa simt eu toate hurducaielile. In tarisoara noastra era cod galben de furtuni si ploi. Am simtit in toate venele turbulentele. Da mai conta? Eram in sfarsit in zbor spre casa.
- la zbor, dupa cum spusei, cod galben de furtuni si ploi in tarisoara noastra. Eram ca intr-o discoteca. Din toate directiile numai flash-uri de fulgere. Foarte frumos se vede. Dar sa nu stii ce sunt. Si ce se poate intampla. Le-a ocolit cat a putut nenea pilotul. Le-a ocolit de vreo 30 de minute intarziere. Cred ca ii placea spectacolul. Si mie imi placea. Parca eram in tagada. Dar ce mai conta? Eram in zbor spre casa.
- la aterizare - 28 de grade. La 12 noaptea. Mai conta? Da, conta in pana mea... ca d-abia am putut sa ma schimb de blugii care se lipisera de mine instantaneu. Eram acasa - la zapuseala si la caldura si la fierbinteala si la transpiratie si la romanii mei galagiosi si furiosi. Eh, ce mai conta? Eram, in sfarsit acasa, cu aceleasi kilograme de bagaje si de mine.
- la iesire, nimic. Aici chiar nu s-a mai intamplat nimic. No more flamande, no more frantuzoaice, doar romani neaosi.
Si uite asa, se termina povestea mea. De pe inca un alt aeroport. Caci asa m-am hotarat eu ca e mai bine sa alergi cu masina ca nebunu 3 zile decat sa mai zbori ca nebuna 3 ore. Sobolanul meu nu se plange - nici de viteza si nici de greutate. El vrea doar bani AKA fuel ca sa toarca. Si mergi nene cat te duce. Ca e no more fucking airport.
duminică, 1 august 2010
marți, 13 iulie 2010
Cine ce unde cand sau cum
Cand esti singur prin lume si iti imparti timpul intre 5 aeroporturi, vreo 4 camere de hotel si vreo 2-3 rataciri pe strazi pustii (sau nu), ajungi sa gandesti numai tampenii. Nu ca nu ai fii bun in general la capitolul asta... dar de data asta cam dau pe din-afara. E o abundenta care te ia si pe tine prin surprindere si nu stii prin ce plapumi sa te ascunzi ca sa nu le mai faci fata.
Singuratatea este un lucru care nu face parte din meniul zilnic pentru multi dintre noi. Si chiar daca ar face parte, ne-ar costa mult prea mult pe noi si pe ai nostri, o achizitionare temporala. Dar cu toate ca ne-o dorim atat de mult, cand vine in valuri lungi si dese, incepe sa nu mai fie asa de placuta. Si uite asa ajunge ea sa se transforme din obiect de lux in obiect de reciclat...
Singur esti cand esti de fapt inconjurat de zeci de oameni. Fiecare in parte poarta un chip necunoscut, trist sau vesel, crispat sau relaxat, de culoare alba, neagra sau cafenie, un telefon mobil agatat de o ureche pe post de accesoriu modern si geanta de laptop pe umar pe post de bagaj indispensabil (la naiba cu social networkingul...)
Toti au un singur numitor in comun: singuratatea. Confirmarea vine cand ai un contact vizual. Cei care vorbesc frenetic undelor mobile de telefonie sunt doar o categorie mai speciala; ei inca nu o accepta... dar tot acolo ajung, stiu eu. Mai este cate unul care vrea el sa fie mot si nu isi scoate nasul din vreo carte sau mai stiu eu ce ziar economico-financiar. Nu-i nimic, toate au un sfarsit happy or not.
Pare agitatie multa, dar de fapt nu e nimic. Toti isi rontaie gandurile in tacere. Le pun mai la o parte, le mai arunca in stanga sau in dreapta, isi mai arunca si ochii in jurul lor, iau gandurile de la capat, asteapta, rumega iar, rationeaza mai mult, mai privesc o unghie, o rontaie si pe ea, stau picior peste picior, isi apara ego-ul de invadatori ... deci da, toti sunt singuri si gandesc.
Toti raspund la una dintre intrebarile cine ce unde cand sau cum. E regatul lor. Acolo nimeni nu poate sa intre si nimeni nu poate sa ii ia la rost. Acolo e singuratatea.
Si tot asa cum au venit, pleaca. Cu aceleasi miscari, cu personalitate si specific.
Pentru toti acei ei, spunea el candva:
"Vai de cel care dupa ce deschide usa camerei seara nu are cui spune: Buna seara."
Octavian Paller
Singuratatea este un lucru care nu face parte din meniul zilnic pentru multi dintre noi. Si chiar daca ar face parte, ne-ar costa mult prea mult pe noi si pe ai nostri, o achizitionare temporala. Dar cu toate ca ne-o dorim atat de mult, cand vine in valuri lungi si dese, incepe sa nu mai fie asa de placuta. Si uite asa ajunge ea sa se transforme din obiect de lux in obiect de reciclat...
Singur esti cand esti de fapt inconjurat de zeci de oameni. Fiecare in parte poarta un chip necunoscut, trist sau vesel, crispat sau relaxat, de culoare alba, neagra sau cafenie, un telefon mobil agatat de o ureche pe post de accesoriu modern si geanta de laptop pe umar pe post de bagaj indispensabil (la naiba cu social networkingul...)
Toti au un singur numitor in comun: singuratatea. Confirmarea vine cand ai un contact vizual. Cei care vorbesc frenetic undelor mobile de telefonie sunt doar o categorie mai speciala; ei inca nu o accepta... dar tot acolo ajung, stiu eu. Mai este cate unul care vrea el sa fie mot si nu isi scoate nasul din vreo carte sau mai stiu eu ce ziar economico-financiar. Nu-i nimic, toate au un sfarsit happy or not.
Pare agitatie multa, dar de fapt nu e nimic. Toti isi rontaie gandurile in tacere. Le pun mai la o parte, le mai arunca in stanga sau in dreapta, isi mai arunca si ochii in jurul lor, iau gandurile de la capat, asteapta, rumega iar, rationeaza mai mult, mai privesc o unghie, o rontaie si pe ea, stau picior peste picior, isi apara ego-ul de invadatori ... deci da, toti sunt singuri si gandesc.
Toti raspund la una dintre intrebarile cine ce unde cand sau cum. E regatul lor. Acolo nimeni nu poate sa intre si nimeni nu poate sa ii ia la rost. Acolo e singuratatea.
Si tot asa cum au venit, pleaca. Cu aceleasi miscari, cu personalitate si specific.
Pentru toti acei ei, spunea el candva:
"Vai de cel care dupa ce deschide usa camerei seara nu are cui spune: Buna seara."
Octavian Paller
vineri, 11 iunie 2010
Aeroport - scena 3 - scena cu Francesca from Italy
Intr-un cubicul de fumatori. De fapt ar trebui sa ii spun un cubicul de fumatoare. Caci scena ce urmeaza are doar doua reprezentante feminine: eu si Francesca. Francesca from Italy. De cate ori imi aduc aminte de ea, imi vine sa vorbesc asa mult si tare cu accentul lor specific italian:
Hey cAra mIIIa FranCEsca, from Iiiitaly, como stai? Oooo, tuTTo bene? ... and so on ca altceva nu mai stiu si nu as face altceva decat sa reproduc cuvinte pe care le-am auzit doar din zbor si
nu le inteleg; ca atunci cand eram mica si cantam cantecele lui Michael Jackson numai la refren si atunci numai cu niste cuvinte proprii si personale. Caci nu se inventasera inca. Nici atunci, nici acum. Damn it!
In fine. Revenim. Cubiculul este ocupat deocamdata doar de mine. Eu stau intr-un colt, foarte fericita caci uite ce mod civilizat si nederanjant s-a gasit si pentru amaratii de noi, fumatorii, sa ne mai scurtam o leaca viata. Deci sa stati linistiti, voi cei care fumati, ca mai in toate aeroporturile existe astfel de cubicule si nu se mai supara nimeni pe noi ca deranjam si nici noi nu ne mai suparam ca suntem lipsiti de elixirul vietii. Fiecare cu lumea lui. Doar ca nimeni din aeroport nu stie sa iti spuna unde sunt astfel de camere. Trebuie sa le descoperi singur. Probabil ca asa e mult mai aventuros. Nu-i nimic, eu am avut timp suficient.
In fine, se deschide usa si intra ea... Francesca. From Italy.
Hi, do you know English?
Yes.... (Daca mai stau mult pe aici, am sa incep sa si gandesc in engleza). In acelasi timp purcoi de alte ganduri in mintea mea: nu nu... spune ca nu. Bzzzzzzzzz - wrong answer!
Si indeed, era un wrong answer. Sa va spun? 2 ore a durat sa aflu toata povestea vietii ei - a lui Francesca from Italy.
Am sa ii spun povestea in romana caci pana si traducerea devine obositoare:
Este de undeva de langa Napoli (un satuc foarte linistit si frumos), are in jur de 35 de ani (mi-a zis numarul corect doar ca l-am uitat eu intre timp), este casatorita, are 2 fetite, o sora (Laura) si doi parintii care o iubesc foarte pe mult.
Lucreaza pentru nu stiu ce mare organizatie (ONG) si preda limba engleza copiilor de pana la o anumita varsta. Ea a fost acum la o reuniune undeva pe la Praga, care este un oras
foarte frumos. Si dupa ce a fost la Praga, a fost sa isi viziteze si sotul care lucreaza de cateva luni undeva in Germania. Construieste barci si este foarte bine platit. A ajuns sa munceasca in Germania datorita crizei caci acolo unde lucra el in Italia s-au facut restructurari dar acuma este mult mai bine platit.
Dar vedeti voi, sotul a anuntat-o acuma, cand sa se desparta pe aeroport ca el ar cam vrea sa divorteze pentru ca nu ii mai suporta starile ei de depresie plus ca de cand a plecat de acasa, si-a regasit libertatea si se simte foarte bine asa cum e acum. Cum va putea ea sa se intoarca acasa si sa le spuna fetitelor ca tata nu se mai intoarce?
Dar stati sa mai vedeti ca i-a dat ei credit cardul lui la care nu mai stie codul si s-ar putea sa nu mai aiba nici macar cum sa ajunga pana acasa ca ea caci de la Napoli trebuie sa ia un autobuz la care nu stie daca poate plati fara sa i se ceara codul. Dar le-a cumparat fetitelor doua ghiozdanele (le-am si vazut) pe care le-a platit cu credit cardul si nu a fost nici o problema pentru ca nu i-a cerut nici un cod.
Si mai vedeti voi, nu mai are nici credit pe cartela de telefon si nici nu are cum sa isi anunte familia si nici ei nu mai au cum sa o sune pentru ca daca nu mai are deloc credit si este plecata in alta tara, se taxeaza si cum ea nu mai are credit nu mai are nici cum sa sune si nici cum sa fie sunata (asa imi explica, cu lux de amanunte, in detaliu si nu o singura data).
Dar, revenind, ea nu intelege de ce sotul ei se poarta acuma asa ca doar ea a mai fost o data mai acum ceva timp in vizita la el si au facut dragoste cu pasiune dar azi noapte a intervenit problema si el nici nu a mai vrut sa o tina in brate. (mrrrrrrr)
Si de ce i se intampla ei toate astea? Ca ea stie ca sufera de depresie iar el i-a spus in nenumarate randuri ca nu ii mai suporta crizele ei de depresie si tristete dar cum o sa
poata trai ea fara el, el care a fost singurul barbat din viata ei si cu care este impreuna de 15 ani?
Dar stati sa vedeti, in caz ca nu imi impartasise deja, el i-a dat ei credit cardul si nu isi mai aminteste codul si cum o sa afle ea codul ca doar la banca este trecut pe numele lui si ei mai mult ca sigur ca nu o sa ii spuna nimeni codul si ca nu stie ce si cati bani mai are pe el si cum o sa faca sa ajunga acasa ca la autobuz sigur nu o sa poata sa plateasca cu un credit card.
Pe care i-l daduse sotul ei, care a anuntat-o ca ar cam vrea sa divorteze pentru ca nu ii mai suporta crizele de depresie dar ca se mai gandeste si ca daca ea isi revizuieste atitudinea, poate se razgandeste si poate ca o sa se intoarca intr-un final acasa. Ca doar eu inteleg, ca doar sunt si eu femeie si simt si eu ce simte si ea si imi dau seama cat de greu i-ar fii fara sotul ei. (mrrrrrrr)
....... (nu mai pot) ............
WHAT'S WRONG WITH THESE PEOPLE????
Hey cAra mIIIa FranCEsca, from Iiiitaly, como stai? Oooo, tuTTo bene? ... and so on ca altceva nu mai stiu si nu as face altceva decat sa reproduc cuvinte pe care le-am auzit doar din zbor si
nu le inteleg; ca atunci cand eram mica si cantam cantecele lui Michael Jackson numai la refren si atunci numai cu niste cuvinte proprii si personale. Caci nu se inventasera inca. Nici atunci, nici acum. Damn it!
In fine. Revenim. Cubiculul este ocupat deocamdata doar de mine. Eu stau intr-un colt, foarte fericita caci uite ce mod civilizat si nederanjant s-a gasit si pentru amaratii de noi, fumatorii, sa ne mai scurtam o leaca viata. Deci sa stati linistiti, voi cei care fumati, ca mai in toate aeroporturile existe astfel de cubicule si nu se mai supara nimeni pe noi ca deranjam si nici noi nu ne mai suparam ca suntem lipsiti de elixirul vietii. Fiecare cu lumea lui. Doar ca nimeni din aeroport nu stie sa iti spuna unde sunt astfel de camere. Trebuie sa le descoperi singur. Probabil ca asa e mult mai aventuros. Nu-i nimic, eu am avut timp suficient.
In fine, se deschide usa si intra ea... Francesca. From Italy.
Hi, do you know English?
Yes.... (Daca mai stau mult pe aici, am sa incep sa si gandesc in engleza). In acelasi timp purcoi de alte ganduri in mintea mea: nu nu... spune ca nu. Bzzzzzzzzz - wrong answer!
Si indeed, era un wrong answer. Sa va spun? 2 ore a durat sa aflu toata povestea vietii ei - a lui Francesca from Italy.
Am sa ii spun povestea in romana caci pana si traducerea devine obositoare:
Este de undeva de langa Napoli (un satuc foarte linistit si frumos), are in jur de 35 de ani (mi-a zis numarul corect doar ca l-am uitat eu intre timp), este casatorita, are 2 fetite, o sora (Laura) si doi parintii care o iubesc foarte pe mult.
Lucreaza pentru nu stiu ce mare organizatie (ONG) si preda limba engleza copiilor de pana la o anumita varsta. Ea a fost acum la o reuniune undeva pe la Praga, care este un oras
foarte frumos. Si dupa ce a fost la Praga, a fost sa isi viziteze si sotul care lucreaza de cateva luni undeva in Germania. Construieste barci si este foarte bine platit. A ajuns sa munceasca in Germania datorita crizei caci acolo unde lucra el in Italia s-au facut restructurari dar acuma este mult mai bine platit.
Dar vedeti voi, sotul a anuntat-o acuma, cand sa se desparta pe aeroport ca el ar cam vrea sa divorteze pentru ca nu ii mai suporta starile ei de depresie plus ca de cand a plecat de acasa, si-a regasit libertatea si se simte foarte bine asa cum e acum. Cum va putea ea sa se intoarca acasa si sa le spuna fetitelor ca tata nu se mai intoarce?
Dar stati sa mai vedeti ca i-a dat ei credit cardul lui la care nu mai stie codul si s-ar putea sa nu mai aiba nici macar cum sa ajunga pana acasa ca ea caci de la Napoli trebuie sa ia un autobuz la care nu stie daca poate plati fara sa i se ceara codul. Dar le-a cumparat fetitelor doua ghiozdanele (le-am si vazut) pe care le-a platit cu credit cardul si nu a fost nici o problema pentru ca nu i-a cerut nici un cod.
Si mai vedeti voi, nu mai are nici credit pe cartela de telefon si nici nu are cum sa isi anunte familia si nici ei nu mai au cum sa o sune pentru ca daca nu mai are deloc credit si este plecata in alta tara, se taxeaza si cum ea nu mai are credit nu mai are nici cum sa sune si nici cum sa fie sunata (asa imi explica, cu lux de amanunte, in detaliu si nu o singura data).
Dar, revenind, ea nu intelege de ce sotul ei se poarta acuma asa ca doar ea a mai fost o data mai acum ceva timp in vizita la el si au facut dragoste cu pasiune dar azi noapte a intervenit problema si el nici nu a mai vrut sa o tina in brate. (mrrrrrrr)
Si de ce i se intampla ei toate astea? Ca ea stie ca sufera de depresie iar el i-a spus in nenumarate randuri ca nu ii mai suporta crizele ei de depresie si tristete dar cum o sa
poata trai ea fara el, el care a fost singurul barbat din viata ei si cu care este impreuna de 15 ani?
Dar stati sa vedeti, in caz ca nu imi impartasise deja, el i-a dat ei credit cardul si nu isi mai aminteste codul si cum o sa afle ea codul ca doar la banca este trecut pe numele lui si ei mai mult ca sigur ca nu o sa ii spuna nimeni codul si ca nu stie ce si cati bani mai are pe el si cum o sa faca sa ajunga acasa ca la autobuz sigur nu o sa poata sa plateasca cu un credit card.
Pe care i-l daduse sotul ei, care a anuntat-o ca ar cam vrea sa divorteze pentru ca nu ii mai suporta crizele de depresie dar ca se mai gandeste si ca daca ea isi revizuieste atitudinea, poate se razgandeste si poate ca o sa se intoarca intr-un final acasa. Ca doar eu inteleg, ca doar sunt si eu femeie si simt si eu ce simte si ea si imi dau seama cat de greu i-ar fii fara sotul ei. (mrrrrrrr)
....... (nu mai pot) ............
WHAT'S WRONG WITH THESE PEOPLE????
luni, 7 iunie 2010
Aeroport - scena 2 - scena cu canadianul care nu este canadian
Stau la o coada in forma de ciorchine. Asa se practica in aeroporturi.
In strainatati, in vremuri de criza si haos social, coada nu are forma unei linii continue si armonioase ci stam toti intr-un talmes balmes in forma de ciorchine, lipiti unul de celalalt ca sardinele din cutie si ne uitam disperati cat mai avem pana in fata sau pana ne baga cineva in seama.
Langa mine, un nene care pare indian (or something similar). Aflu mai tarziu ca sta in Canada. Why am I not surprised?
Doar ca nu stiu de ce nenea asta vorbeste mult. Cu oricine si orice. La un moment dat ma vede si inevitabilul se produce. De ce???
Hi.
Hi.
(de ce???)
Where were you travelling?
(de ce???) bla bla bla
I see. Well, I was travelling with my wyfe back to Canada. You know we have been in holidays all over Europe and I told her that this vulcano will ruine our vacation but she didn't beleive me and here we are now stuck in this city. If she would have listen to me, now we were back home but no, she wanted to see also this and that to go there and everywhere but lucky us, I managed to book a room at a hotel so we won't have to sleep in the airoport and I have also managed to book the tickets for tomorrow. You know, we are here from 7 o'clock in the morning so we were the first in line when they announced that the airport is going to close. We were so lucky cause otherwise we would have had to stay for sure for 4-5 hours. This way, now we will also have time to visit this city.
(de ce???)
You know that you have to recover your laguage, no? Ok. We managed to recover ours. I told my wife that we have to recover them but she told me that for sure there are already in Canada but I came here and found out that all the luggages, regardless of their final destination will be dropped here. So here I am, just want to ask where did they drop the luggages that had to reach Canada.
(hey man take a breath)
Look at them, what a chaos. They can't even manage to display latest news on the LCDs. They write them on papers. Hahaha. Ah, look that guy is saying something.
(yelling) Hey man, can you please talk louder and in English? There are people here who would appreciate that.
(de ce???)
(to me) Why don't they put everything on the LCDs, I don't get it...
... si tot asa pentru inca vreo 10 minute. Cine stie ce o mai fii spus el pe acolo.
La un moment dat, lucky me, gaseste alta victima la fel de vorbareata. Nu am reusit sa mai imi dau seama daca vorbeau unul cu celalalt si aveau o relatie de comunicare (adica relatia aia de emitator-receptor) sau daca era doar unidirectionala - doar emiteau (fiecare cu a lui, ca sa zic asa).
In fine, eu imi vad de ale mele. Imi continui ascensiunea in ciorchinele putred si reusesc si eu sa aflu ceva: toate zborurile sunt anulate pana cel putin a doua zi (mai tarziu au revenit la decizia asta, dar nu m-a ajutat cu nimic), toate bagajele sunt lasate. Nu se stie cat, nu se stie unde.
Si totusi... de ce???
In strainatati, in vremuri de criza si haos social, coada nu are forma unei linii continue si armonioase ci stam toti intr-un talmes balmes in forma de ciorchine, lipiti unul de celalalt ca sardinele din cutie si ne uitam disperati cat mai avem pana in fata sau pana ne baga cineva in seama.
Langa mine, un nene care pare indian (or something similar). Aflu mai tarziu ca sta in Canada. Why am I not surprised?
Doar ca nu stiu de ce nenea asta vorbeste mult. Cu oricine si orice. La un moment dat ma vede si inevitabilul se produce. De ce???
Hi.
Hi.
(de ce???)
Where were you travelling?
(de ce???) bla bla bla
I see. Well, I was travelling with my wyfe back to Canada. You know we have been in holidays all over Europe and I told her that this vulcano will ruine our vacation but she didn't beleive me and here we are now stuck in this city. If she would have listen to me, now we were back home but no, she wanted to see also this and that to go there and everywhere but lucky us, I managed to book a room at a hotel so we won't have to sleep in the airoport and I have also managed to book the tickets for tomorrow. You know, we are here from 7 o'clock in the morning so we were the first in line when they announced that the airport is going to close. We were so lucky cause otherwise we would have had to stay for sure for 4-5 hours. This way, now we will also have time to visit this city.
(de ce???)
You know that you have to recover your laguage, no? Ok. We managed to recover ours. I told my wife that we have to recover them but she told me that for sure there are already in Canada but I came here and found out that all the luggages, regardless of their final destination will be dropped here. So here I am, just want to ask where did they drop the luggages that had to reach Canada.
(hey man take a breath)
Look at them, what a chaos. They can't even manage to display latest news on the LCDs. They write them on papers. Hahaha. Ah, look that guy is saying something.
(yelling) Hey man, can you please talk louder and in English? There are people here who would appreciate that.
(de ce???)
(to me) Why don't they put everything on the LCDs, I don't get it...
... si tot asa pentru inca vreo 10 minute. Cine stie ce o mai fii spus el pe acolo.
La un moment dat, lucky me, gaseste alta victima la fel de vorbareata. Nu am reusit sa mai imi dau seama daca vorbeau unul cu celalalt si aveau o relatie de comunicare (adica relatia aia de emitator-receptor) sau daca era doar unidirectionala - doar emiteau (fiecare cu a lui, ca sa zic asa).
In fine, eu imi vad de ale mele. Imi continui ascensiunea in ciorchinele putred si reusesc si eu sa aflu ceva: toate zborurile sunt anulate pana cel putin a doua zi (mai tarziu au revenit la decizia asta, dar nu m-a ajutat cu nimic), toate bagajele sunt lasate. Nu se stie cat, nu se stie unde.
Si totusi... de ce???
joi, 3 iunie 2010
Aeroport - scena 1 - scena cu herente(am scris direct cum se citeste)
Ia uite-ma pe mine carand pe una bucata brat una bucata geanta si pe alta bucata brat alta bucata geanta. Mai mare si mai grea.
Tot eu trec pe langa una bucata televizor(plasma, lcd sau ce o fi) care ma anunta de unde pot sa iau urmatorul avion, adica gate-ul.
Location where I can see myself - un aeroport. De unde vreau sa ajung pe un alt aeroport ca un purice care tocmai si-a facut plinul si tusti zburdalnic in cautarea fericirii pe un alt aeroport.
Ia uite-ma pe mine acum privind disperata pe una alta bucata televizor(plasma, lcd sau ce o fi) cu ochii cat cepele si intrebandu-ma daca altitudinea mi-a afectat atat de rau viziunea, creierul, neuronul sau ochiul care citeste doar atat CANCELLED. As fi vrut sincer sa imi afecteze una din cele enumerate decat sa mai trec prin ce am trecut after.
Dar nu... cum se intampla de obicei, nimic din ceea ce iti doresti, nu ti se intampla fix atunci. Si da, ele adica toate zboarele erau CANCELLED. Ce nu intelegi?
Sa va mai spun? Asta s-a intamplat la 5 minute dupa ce am aterizat eu. A? Va dati seama ce bine ar trebui sa ma simt? M-au asteptat pe mine ca sa ajung acolo... oh la naiba ... ce dragut!!!
Bun... nu ma insala privirile. Si asta nu pentru ca m-am convins eu de buna voie si nesilita ca inca mai sunt intreaga la cap ci tot puhoiul de lume (alias sute/mii de oameni) care mergeau frenetic in jurul meu sau care incotro precum furnicile dintr-un musuroi de-al lor. Doar ca daca la furnici s-a determinat ca exista o organizare care tinde spre societatea perfecta, in cazul asta organizarea a tins spre haosul perfect. Si l-a si atins.
Si uite-ma iar pe mine cum ma asez la o prima coada la un loc cu alti o mie de oameni, incercand sa pun mana pe un the next flying ticket.
Si uite-l si pe el, herente (am sa zic direct asa, ca e mult mai sanatos) cum se apropie de mine (cum naiba m-o fii nimerit, nu stiu) si intrebandu-ma intr-o romaneasca neaosa cu accent de Husi: Da' di shie stati la coada asta? De ce nu i-oi fi raspuns: Pai ce sa fac si eu ma nene, cand ma plictisesc acasa, vin si stau pe la cozi prin aeroporturi ca in astea strainesti e marfa... iti mai dau si cate o apa pe gratis sau poti sa iti iei si cafea (la naiba!!!) pe gratis. Dar nu... i-am explicat frumos si cuminte ca asa se face cand ti se anuleaza un zbor. Insisti sa pleci spre aceeasi destinatie numa ca iti mai trebuie si un bilet care sa modifice modificarea.
Pai si she facem? (pai nu-ti spusei?!?!?) Si tot el: Ia vedeti dumneavoastra colo ca mai zishe unul ceva in engleza ca eu nu prea le am cu astea.
Si plec sa vad ce zice nenea in engleza.
Si el, hopa dupa mine. Si tot asa cateva ore.
Mai tarziu:
Si locuiti de mult acolo? (acolo fiind destinatia mea finala, misiune imposibila 15)
Nu nu - ma duc pentru prima data.
Aa... pai eu ma duc demult acolo. Am un biznes acolo. Uitati cartea mea de vizita, in caz ca ne pierdem prin aeroport sa ma puteti suna.
La naiba, avem si carte de vizita. Cat de profi!!!
Da, sigur... imi venea sa ii raspund. Si nu ne mai putem juca de-a v-ati ascunselea?!? Of of...
Iau cartea, o bag intr-un buzunar si plec... incercand cu disperare sa il pierd, sa ma piarda si sa never ever meet again. Dar nu am norocul asta vreo doua ore. Si mai vorbim cate una alta cu accent moldovenesc pe alaturi.
Si cine spune ca fumatul omoara, se insala amarnic. Caci mi-e mi-a salvat viata. Pentru ca in disperarea mea de a gasi un loc unde sa pot fuma, reusii sa il pierd. Bine, solutia a fost una singura - iesi mataluta (adica eu) frumos afara din aeroport, pe usa aia de se invarte monoton
si acolo poti fuma nene pana ti se inegreste si cealalta jumatate de plaman, daca nu o fi deja. Asa ca hip hip ura - sunt si afara, sunt si cu tigarile in mana si mai sunt si cu un herente in minus.
Uitai eu sa va spui ceva, ca nu lipseau ghiulul de o tona, lantul gros de un deget, ciocatele, geaca de piele maro, diplomatul negru(sau maro... chiar nu imi mai amintesc).
Buun... imi las jos ambele genti, ma asez pe o piatra rece, imi aprind o tigara, trag cu putere din ea, dau sa iau telefonul din buzunar si (binenteles) scot carticica mica de vizita.
Si uite asa, aflu eu intr-un ras isteric si necontrolat ca am avut deosebita ocazie sa il cunosc pe herente closca din husi, judetul vaslui. Closca, adica tanti aia care sta pe oua multe zile. Are firma de constructii cu adresa la yahoo.
Eh, cat de nebuna poate sa fie viata asta si cat de mult misto poate sa faca ea de mine? Cum ai mai putea sa te mai superi in astfel de conditii?
Daca reusesti sa nu o iei razna, razi nene sanatos, cat te tine gura ca mai bine te distrezi decat sa te enervezi. Pai nu-i ashe?
Trebuie sa adaug si asta: orice asemanare cu realitatea nu este pur intamplatoare, chiar asa a fost.
Tot eu trec pe langa una bucata televizor(plasma, lcd sau ce o fi) care ma anunta de unde pot sa iau urmatorul avion, adica gate-ul.
Location where I can see myself - un aeroport. De unde vreau sa ajung pe un alt aeroport ca un purice care tocmai si-a facut plinul si tusti zburdalnic in cautarea fericirii pe un alt aeroport.
Ia uite-ma pe mine acum privind disperata pe una alta bucata televizor(plasma, lcd sau ce o fi) cu ochii cat cepele si intrebandu-ma daca altitudinea mi-a afectat atat de rau viziunea, creierul, neuronul sau ochiul care citeste doar atat CANCELLED. As fi vrut sincer sa imi afecteze una din cele enumerate decat sa mai trec prin ce am trecut after.
Dar nu... cum se intampla de obicei, nimic din ceea ce iti doresti, nu ti se intampla fix atunci. Si da, ele adica toate zboarele erau CANCELLED. Ce nu intelegi?
Sa va mai spun? Asta s-a intamplat la 5 minute dupa ce am aterizat eu. A? Va dati seama ce bine ar trebui sa ma simt? M-au asteptat pe mine ca sa ajung acolo... oh la naiba ... ce dragut!!!
Bun... nu ma insala privirile. Si asta nu pentru ca m-am convins eu de buna voie si nesilita ca inca mai sunt intreaga la cap ci tot puhoiul de lume (alias sute/mii de oameni) care mergeau frenetic in jurul meu sau care incotro precum furnicile dintr-un musuroi de-al lor. Doar ca daca la furnici s-a determinat ca exista o organizare care tinde spre societatea perfecta, in cazul asta organizarea a tins spre haosul perfect. Si l-a si atins.
Si uite-ma iar pe mine cum ma asez la o prima coada la un loc cu alti o mie de oameni, incercand sa pun mana pe un the next flying ticket.
Si uite-l si pe el, herente (am sa zic direct asa, ca e mult mai sanatos) cum se apropie de mine (cum naiba m-o fii nimerit, nu stiu) si intrebandu-ma intr-o romaneasca neaosa cu accent de Husi: Da' di shie stati la coada asta? De ce nu i-oi fi raspuns: Pai ce sa fac si eu ma nene, cand ma plictisesc acasa, vin si stau pe la cozi prin aeroporturi ca in astea strainesti e marfa... iti mai dau si cate o apa pe gratis sau poti sa iti iei si cafea (la naiba!!!) pe gratis. Dar nu... i-am explicat frumos si cuminte ca asa se face cand ti se anuleaza un zbor. Insisti sa pleci spre aceeasi destinatie numa ca iti mai trebuie si un bilet care sa modifice modificarea.
Pai si she facem? (pai nu-ti spusei?!?!?) Si tot el: Ia vedeti dumneavoastra colo ca mai zishe unul ceva in engleza ca eu nu prea le am cu astea.
Si plec sa vad ce zice nenea in engleza.
Si el, hopa dupa mine. Si tot asa cateva ore.
Mai tarziu:
Si locuiti de mult acolo? (acolo fiind destinatia mea finala, misiune imposibila 15)
Nu nu - ma duc pentru prima data.
Aa... pai eu ma duc demult acolo. Am un biznes acolo. Uitati cartea mea de vizita, in caz ca ne pierdem prin aeroport sa ma puteti suna.
La naiba, avem si carte de vizita. Cat de profi!!!
Da, sigur... imi venea sa ii raspund. Si nu ne mai putem juca de-a v-ati ascunselea?!? Of of...
Iau cartea, o bag intr-un buzunar si plec... incercand cu disperare sa il pierd, sa ma piarda si sa never ever meet again. Dar nu am norocul asta vreo doua ore. Si mai vorbim cate una alta cu accent moldovenesc pe alaturi.
Si cine spune ca fumatul omoara, se insala amarnic. Caci mi-e mi-a salvat viata. Pentru ca in disperarea mea de a gasi un loc unde sa pot fuma, reusii sa il pierd. Bine, solutia a fost una singura - iesi mataluta (adica eu) frumos afara din aeroport, pe usa aia de se invarte monoton
si acolo poti fuma nene pana ti se inegreste si cealalta jumatate de plaman, daca nu o fi deja. Asa ca hip hip ura - sunt si afara, sunt si cu tigarile in mana si mai sunt si cu un herente in minus.
Uitai eu sa va spui ceva, ca nu lipseau ghiulul de o tona, lantul gros de un deget, ciocatele, geaca de piele maro, diplomatul negru(sau maro... chiar nu imi mai amintesc).
Buun... imi las jos ambele genti, ma asez pe o piatra rece, imi aprind o tigara, trag cu putere din ea, dau sa iau telefonul din buzunar si (binenteles) scot carticica mica de vizita.
Si uite asa, aflu eu intr-un ras isteric si necontrolat ca am avut deosebita ocazie sa il cunosc pe herente closca din husi, judetul vaslui. Closca, adica tanti aia care sta pe oua multe zile. Are firma de constructii cu adresa la yahoo.
Eh, cat de nebuna poate sa fie viata asta si cat de mult misto poate sa faca ea de mine? Cum ai mai putea sa te mai superi in astfel de conditii?
Daca reusesti sa nu o iei razna, razi nene sanatos, cat te tine gura ca mai bine te distrezi decat sa te enervezi. Pai nu-i ashe?
Trebuie sa adaug si asta: orice asemanare cu realitatea nu este pur intamplatoare, chiar asa a fost.
marți, 1 iunie 2010
Eu cand vreau sa fluier, fluier...
... dar daca vreau sa zbor, mai bine stau acasa. Da da. Asa e. Caci concluzia asta fuse trasa dupa 4 tentative de decolare/aterizare (in ordinea aceasta) intr-un anumit oras, haaat departe, peste sapte mari si sapte tari. Caci asa parea cand eu tot plecam si nu mai ajungeam la destinatia mea finala (this is pour les connaisseurs) si atat de intangibila.
Sa nu va imaginati nici luna, nici marte, nici macar africa sau australia sau mai stiu eu ce alte locatii exotice si indepartate. Nu nu. Este vorba doar despre un orasel rau amplasat (adica departe de casa mea) la 3-4-5 tari distanta in functie de traseul ales. Iar daca traseul ales este prin aer iar prin aer mai circula si particule zburdalnice de cenusa vulcanica si daca mai si trebuie sa schimbi 2 avioane... atunci esti in rolul principal din misiune imposibila 15.
Ce mai conteaza ca tu zbori deasupra norilor ce te despart ca o panza dichisit croita de mesteri mari zidari cand tu puti ca un porc (mascul) caci esti dupa doua zile si o noapte petrecute intr-un aeroport central si (ne)functional si babelonian din inima Europei? Sau mai conteaza ca (teoretic) (si practic) tie iti e cam frica sa zbori? Cand auzi si simti ca in sfarsit vei decola inima ti se urca in gat de bucurie in loc sa mai coboare in chiloti de frica... He heeee... si uite cum si frica este relativa :))
Pleci azi pentru haaaat timp dar te intorci maine desi ai impresia ca au trecut vreo 2-3 luni intre cele 40 de ore si doua terminaluri (1 si 2) ; caci de, natura are planurile si cusururile ei... mai putem noi sa facem ceva?
Uitai sa spui (cred ca imi trec in cartea mea de vizita). Eu cand zbor si mai si aterizez, imi fac aparitia mai ceva ca-n filme si in loc de explozii si artificii (asta ar fi cam mult pentru contextul dat - stiti, eu sunt in avion) aduc fum mult si cenusa neagra. Ca sa apar si eu ca die hard 16. Ca alta trena nu imi place. Si daca nu e dupa mine, e in fata mea... Si tot asa, pe unde ajung eu, ajunge si norul.
Good evening ladies and gentlemens and welcome to our board...
Guten Abend Damen und Herren und ...blabla... willkommen ...blablabla...
Buenas noches ....blabla(spanish version)... bienvenidos a nuestro ....blabla(spanish version)...
Si mai e si tanti robot care ne spune in romana.
Si tu tot speri si incepi sa canti I believe I can flyyyyy... dar nu. Te inseli amarnic. Si uite asa norul iti taie brusc melodia la jumate si tu inghiti in sec si te dai jos din avion (luckily, nu in zbor) si iti bagi coada intre picioare si te asezi la coada de 8 ore de rebooking, respectiv 2. E dupa cat spatiu ocupa norul.
Si ca tot am dat numai de filme cat am scris povestea asta, sa nu il uitam nici pe favoritul meu tom hanks in terminalul. Ei bine eu m-am vazut live in terminalul 2. Caci atat de bine invatasem eu aeroportul prin care m-am plimbat in total 30 de ore plus minus minutele in care ma duceam pe la the toilets iar acolo nu putem contoriza prea mult plimbat. Ma simteam ca acasa... la naiba!
Da' pan' la urma e de bine. Ca uite cum aduni vreo 6-7-8 povesti de pus pe blog (asta e versiunea uptodate de la de spus nepotilor) si dupa ce trece o zi sau doua razi si tu la ironia ce ti-o joaca natura. Ca sa nu zicem ca esti doar un prost perseverent.
Revin.
Sa nu va imaginati nici luna, nici marte, nici macar africa sau australia sau mai stiu eu ce alte locatii exotice si indepartate. Nu nu. Este vorba doar despre un orasel rau amplasat (adica departe de casa mea) la 3-4-5 tari distanta in functie de traseul ales. Iar daca traseul ales este prin aer iar prin aer mai circula si particule zburdalnice de cenusa vulcanica si daca mai si trebuie sa schimbi 2 avioane... atunci esti in rolul principal din misiune imposibila 15.
Ce mai conteaza ca tu zbori deasupra norilor ce te despart ca o panza dichisit croita de mesteri mari zidari cand tu puti ca un porc (mascul) caci esti dupa doua zile si o noapte petrecute intr-un aeroport central si (ne)functional si babelonian din inima Europei? Sau mai conteaza ca (teoretic) (si practic) tie iti e cam frica sa zbori? Cand auzi si simti ca in sfarsit vei decola inima ti se urca in gat de bucurie in loc sa mai coboare in chiloti de frica... He heeee... si uite cum si frica este relativa :))
Pleci azi pentru haaaat timp dar te intorci maine desi ai impresia ca au trecut vreo 2-3 luni intre cele 40 de ore si doua terminaluri (1 si 2) ; caci de, natura are planurile si cusururile ei... mai putem noi sa facem ceva?
Uitai sa spui (cred ca imi trec in cartea mea de vizita). Eu cand zbor si mai si aterizez, imi fac aparitia mai ceva ca-n filme si in loc de explozii si artificii (asta ar fi cam mult pentru contextul dat - stiti, eu sunt in avion) aduc fum mult si cenusa neagra. Ca sa apar si eu ca die hard 16. Ca alta trena nu imi place. Si daca nu e dupa mine, e in fata mea... Si tot asa, pe unde ajung eu, ajunge si norul.
Good evening ladies and gentlemens and welcome to our board...
Guten Abend Damen und Herren und ...blabla... willkommen ...blablabla...
Buenas noches ....blabla(spanish version)... bienvenidos a nuestro ....blabla(spanish version)...
Si mai e si tanti robot care ne spune in romana.
Si tu tot speri si incepi sa canti I believe I can flyyyyy... dar nu. Te inseli amarnic. Si uite asa norul iti taie brusc melodia la jumate si tu inghiti in sec si te dai jos din avion (luckily, nu in zbor) si iti bagi coada intre picioare si te asezi la coada de 8 ore de rebooking, respectiv 2. E dupa cat spatiu ocupa norul.
Si ca tot am dat numai de filme cat am scris povestea asta, sa nu il uitam nici pe favoritul meu tom hanks in terminalul. Ei bine eu m-am vazut live in terminalul 2. Caci atat de bine invatasem eu aeroportul prin care m-am plimbat in total 30 de ore plus minus minutele in care ma duceam pe la the toilets iar acolo nu putem contoriza prea mult plimbat. Ma simteam ca acasa... la naiba!
Da' pan' la urma e de bine. Ca uite cum aduni vreo 6-7-8 povesti de pus pe blog (asta e versiunea uptodate de la de spus nepotilor) si dupa ce trece o zi sau doua razi si tu la ironia ce ti-o joaca natura. Ca sa nu zicem ca esti doar un prost perseverent.
Revin.
duminică, 28 februarie 2010
there and back again
Asadar, ulciorul a mers de mai multe ori la apa... Eu insistam cu acel japonez haios si pedant desi deja ma inebunea. Este atat de calm pentru viata noastra nebuna si agitata ca aproape te intrebi daca el traieste in acelasi timp si spatiu cu noi. Si ca sa il copiez si eu asa un pic, am lasat lucrurile sa se intample foarte incet si derularea timpilor sa fie lentamente. E adevarat ca am cam exagerat. Parca a trecut cam mult.
Oricum, sa revin si sa continui cu japonezul meu haios si pedant.
Am citit cam tot ce imi propusesem. Mai putin cartile ratacite.
Sa va spun de sanatoriu. Asta este din Padurea norvegiana. Acolo nu prea stau lucrurile in nici un fel si fiecare este the owner of his world. A different one for each one. A broken one. M-am tot gandit la acest loc mai ales de cand am aflat ca padurea norvegiana se petrece (si) intr-un sanatoriu japonez. Trist. Este foarte trist.
Ea, the girl, pleaca. Se pare ca e motto-ul cartilor. Ea pleaca. Pur si simplu. Fara sa anunte. Fara sa sa spuna unde. Atat... pleaca. De data asta, a plecat la sanatoriu. In Iubita mea, Sputnik a plecat in Grecia, pe o insula. Parca suna mai bine aici. Dar tot pleaca.
In fine, atmosfera este una deprimanta (ca peste tot, de altfel) - singuratate multa, iubiri imposibile sau neimplinite, relatii in doi care se implinesc in trei, sinucideri multe si tinere. Nu il mai recomand daca vrei sa nu o iei razna.
Ce apare fix in toate trei:
- personaje cu nume de culori sau plante
- fantana
- sexul de nevoie (celalalt nu se intampla sau se intampla partial)
- disparitia EI
- orice ar fi si oricat de tragica este situatia, mancam - de preferat, sa gatim sanatos
- EL o asteapta sau o cauta mai mereu pe EA
Trecand atata timp de cand m-am despartit de japonezul meu haios si pedant, am mai uitat din ele. Iubita mea, Sputnik era de fapt iubita ei. A ei care era iubita lui. Primul paragraf din prima pagina spune tot. Incepe cu sfarsitul. E dragut si imi pare rau ca nu il am la indemana sa il pun aici. Maybe next time.
Acuma sunt in cautarea altei victime. Cu alte cuvinte, nu am mai citit nimic si nici nu intentionez. For the moment, astept sa mi se puna pata pe vreunul sau pe vreuna.
Punct.
P.S. Mi-a luat 2 luni sa public acest post. Deci chiar ma misc lentamente. Pentru posteritate, el de fapt a fost terminat pe 13 aprilie :)
Oricum, sa revin si sa continui cu japonezul meu haios si pedant.
Am citit cam tot ce imi propusesem. Mai putin cartile ratacite.
Sa va spun de sanatoriu. Asta este din Padurea norvegiana. Acolo nu prea stau lucrurile in nici un fel si fiecare este the owner of his world. A different one for each one. A broken one. M-am tot gandit la acest loc mai ales de cand am aflat ca padurea norvegiana se petrece (si) intr-un sanatoriu japonez. Trist. Este foarte trist.
Ea, the girl, pleaca. Se pare ca e motto-ul cartilor. Ea pleaca. Pur si simplu. Fara sa anunte. Fara sa sa spuna unde. Atat... pleaca. De data asta, a plecat la sanatoriu. In Iubita mea, Sputnik a plecat in Grecia, pe o insula. Parca suna mai bine aici. Dar tot pleaca.
In fine, atmosfera este una deprimanta (ca peste tot, de altfel) - singuratate multa, iubiri imposibile sau neimplinite, relatii in doi care se implinesc in trei, sinucideri multe si tinere. Nu il mai recomand daca vrei sa nu o iei razna.
Ce apare fix in toate trei:
- personaje cu nume de culori sau plante
- fantana
- sexul de nevoie (celalalt nu se intampla sau se intampla partial)
- disparitia EI
- orice ar fi si oricat de tragica este situatia, mancam - de preferat, sa gatim sanatos
- EL o asteapta sau o cauta mai mereu pe EA
Trecand atata timp de cand m-am despartit de japonezul meu haios si pedant, am mai uitat din ele. Iubita mea, Sputnik era de fapt iubita ei. A ei care era iubita lui. Primul paragraf din prima pagina spune tot. Incepe cu sfarsitul. E dragut si imi pare rau ca nu il am la indemana sa il pun aici. Maybe next time.
Acuma sunt in cautarea altei victime. Cu alte cuvinte, nu am mai citit nimic si nici nu intentionez. For the moment, astept sa mi se puna pata pe vreunul sau pe vreuna.
Punct.
P.S. Mi-a luat 2 luni sa public acest post. Deci chiar ma misc lentamente. Pentru posteritate, el de fapt a fost terminat pe 13 aprilie :)
luni, 22 februarie 2010
Moare cate putin
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii,
cine nu-si schimba existenta,
cine nu risca sa construiasca ceva nou,
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb
si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis,
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste,
cine nu citeste,
cine nu asculta muzica,
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea,
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput,
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Pablo Neruda, Muere lentamente
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii,
cine nu-si schimba existenta,
cine nu risca sa construiasca ceva nou,
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb
si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis,
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste,
cine nu citeste,
cine nu asculta muzica,
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea,
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput,
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Pablo Neruda, Muere lentamente
marți, 16 februarie 2010
Citesc al doilea Murakami
Da.
Pe primul l-am terminat. M-a cam lasat balta. Nici nu am gasit pasajul ala bun de postat si nici nu s-a terminat ca un film comercial cu happy end si asta m-a enervat, binenteles. Plus ca a vorbit mult de tot japonezul meu, si scriitorul si personajul, pana sa se termine. N-am inteles prea multe. Dar mi-a placut mult. Dar pot sa mai adaug o categorie de citeala pentru acest stil: gripa. Da, da. E o carte buna de citit cand ai gripa (din regnul animal sau nu) si iti fierbe creierul. Tu poti sa il mai aerconditionezi putin cu un capitol, doua de japonez.
Padurea norvegiana este pentru mine ca un fel de "continuare apriori" (paradoxal) a cronicii. Pare ca japonezul meu, personajul principal din cronica, nu a plecat inca si in caz ca nu spusese suficiente, mai continua si aici. Acelasi stil, acelasi ritm, acelasi pas. Doar ca s-a stabilit intr-un singur univers (in sfarsit!!!). Asta al nostru. Nu mai plecam prin vise si istorii. Adica e si aici cu o poveste petrecuta acum ceva zeci de ani dar e mult mai usor de digerat si urmarit. Cei de la New York Times whatever nu isi mai dau cu parerea. Probabil ca s-au obosit suficient cu cronica... De data asta, sunt altii care spun chestii dar nu mi se par asa importanti ca niuorchezii. In fine, chestie de gusturi...
Mi-amintesc ca in cronica m-a intristat un nene batranel care simtea nevoia sa isi povesteasca experientele de razboi. Te cam trec fiorii. Nu iti poti imagina ca exista atata rautate si atata violenta la un moment dat intr-un anumit colt al acestei lumi. Preferi sa te gandesti ca totul se intampla doar acolo, in carte, si ca nimic din ce se scrie nu se bazeaza pe fapte reale. Si ca orice asemanare cu realitatea este de-a dreptul si pur neintamplatoare. Dar nu e asa. Of.
Din cate am citit pana acuma din padure, da, isi merita titlul melodiei Beatles-ilor. De altfel este primul lucru la care te gandesti cand citesti titlul. Si gandesti bine. Caci asa si continua. Parca este cartea cantecului.
Ce imi place: citind cartea asta, brusc te simti tanar - Beatles, ani de studentie, joburi cu juma de norma ca sa te intretii si cu banii si cu scoala, dragoste nebuna, timp...
Am mai gasit una printre cartile pending de citit - Iubita mea, Sputnik.
Cam atat... murakamia mea continua.
Pe primul l-am terminat. M-a cam lasat balta. Nici nu am gasit pasajul ala bun de postat si nici nu s-a terminat ca un film comercial cu happy end si asta m-a enervat, binenteles. Plus ca a vorbit mult de tot japonezul meu, si scriitorul si personajul, pana sa se termine. N-am inteles prea multe. Dar mi-a placut mult. Dar pot sa mai adaug o categorie de citeala pentru acest stil: gripa. Da, da. E o carte buna de citit cand ai gripa (din regnul animal sau nu) si iti fierbe creierul. Tu poti sa il mai aerconditionezi putin cu un capitol, doua de japonez.
Padurea norvegiana este pentru mine ca un fel de "continuare apriori" (paradoxal) a cronicii. Pare ca japonezul meu, personajul principal din cronica, nu a plecat inca si in caz ca nu spusese suficiente, mai continua si aici. Acelasi stil, acelasi ritm, acelasi pas. Doar ca s-a stabilit intr-un singur univers (in sfarsit!!!). Asta al nostru. Nu mai plecam prin vise si istorii. Adica e si aici cu o poveste petrecuta acum ceva zeci de ani dar e mult mai usor de digerat si urmarit. Cei de la New York Times whatever nu isi mai dau cu parerea. Probabil ca s-au obosit suficient cu cronica... De data asta, sunt altii care spun chestii dar nu mi se par asa importanti ca niuorchezii. In fine, chestie de gusturi...
Mi-amintesc ca in cronica m-a intristat un nene batranel care simtea nevoia sa isi povesteasca experientele de razboi. Te cam trec fiorii. Nu iti poti imagina ca exista atata rautate si atata violenta la un moment dat intr-un anumit colt al acestei lumi. Preferi sa te gandesti ca totul se intampla doar acolo, in carte, si ca nimic din ce se scrie nu se bazeaza pe fapte reale. Si ca orice asemanare cu realitatea este de-a dreptul si pur neintamplatoare. Dar nu e asa. Of.
Din cate am citit pana acuma din padure, da, isi merita titlul melodiei Beatles-ilor. De altfel este primul lucru la care te gandesti cand citesti titlul. Si gandesti bine. Caci asa si continua. Parca este cartea cantecului.
Ce imi place: citind cartea asta, brusc te simti tanar - Beatles, ani de studentie, joburi cu juma de norma ca sa te intretii si cu banii si cu scoala, dragoste nebuna, timp...
Am mai gasit una printre cartile pending de citit - Iubita mea, Sputnik.
Cam atat... murakamia mea continua.
luni, 25 ianuarie 2010
Citesc un Murakami
Caci nu puteam sa spun ca citesc o Murakami. A doua, de fapt. Mi-a placut din prima. Pe bune.
Un japonez haios, extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.
DECI (cu concluzia incepem, nu?), citesc o caramida de carte in doze mici si dese: acasa, metrou, iar metrou, iar acasa. Da, asta e: o carte de metrou si de dinainte de nani. Japonezul meu (sunt posesiva, recunosc), scriitorul, nu te solicita nici prea mult dar nici nu te pierde pe drum. Nu uiti sa cobori la sfarsit de linie dar nici nu adormi cu ea in mana. De altfel, chiar te tine destul de ferm si sigur de manuta si tu il urmezi atent si cuminte ca un catelus nemancat si insetat prin toate povestile lui cu sare si piper si retete de bucatareala. Da da... Asta mi-a placut mie mult. Japonezul, personajul principal din poveste, ne spune cu tipic si cu detaliu tot ce mananca si cat, ce isi gateste si cum in cantitati clare si neindoielnice. Mancarea nefiind centrul romanului. Ci doar context adiacent.
Pentru cat am citit, adica doar aproape de jumate, am reusit sa trag o singura concluzie, hai doua: japonezul, scriitorul, este extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.
In primul rand, cred eu ca acest domn Murakami, scriitorul, nu s-a putut in nici un chip hotara asupra subiectului (sau subiectelor, cate or fi ele) romanului sau daca a facut-o, toate se vor lega probabil inspre final. Inca mai incerc sa gasesc legaturile aparent inexistente (zic si eu) intre o pasare-arc (whatever this is) care a cantat o luna, doua, o fantana, o casa parasita, peruci, un razboi rece, crunt si violent, o fosta prostituata, o clarvazatoare, o pustoaica cu un fake picior bolnav, un motan disparut si un somer, fost avocat (adica japonezul, personajul principal, cel care gateste si mananca). Si o sotie care il paraseste. Pe el. Fostul avocat. Asta tocmai ce am aflat-o ieri seara. Ea a plecat azi si nu s-a mai intors nici maine. Atipic pentru ea. Kumiko.
Lasand la o parte subiectul, ma inebunesc planurile. E extrem de nehotarat japonezul meu, scriitorul, in care univers sa traiasca. Si sa ne tarasca. Ba e real. Ba e un vis. Ba e un gand. Ba e o poveste. Ba e razboi. Eu ma tin strans de el. Sa nu ma pierd pe drum.
In fine, nu stiu cum sa zic asta ca sa fac sa sune bine. Japonezul meu, scriitorul, imi place tare mult. Caci imi vorbeste mult dar nu imi spune nimic. Seamana foarte mult cu mine. D-aia il si plac asa de mult. E de-al meu. Chiar daca, nu stiu cum vine asta, la mine e un defect, la el mi se pare o calitate. Il plac sincer. Prevad o perioada in care voi citi cam tot ce am de el. Asa fac eu... diverse fixatii.
Actuala e "Cronica pasarii-arc".
Anterioara fu "Dans dans dans".
Viitoarea va fi "Padurea norvegiana".
Le recomand pe cele ce nu-s in viitor. Inca mai caut fragmentul pe care sa il postez. Nu l-am gasit dar mai am juma de carte.
P.S. De citit James Joyce - Ulise. Din liceu ma chinuie ideea asta. Nu stiu ce-mi veni acum. Adica stiu: asa spune pe spatele caramizii The New York Times Book Review (whatever this is) - "amestec aproape joycean de formule literare: vise, scrisori, articole din ziare si transcrieri ale chat-urilor de pe Internet". Ei or fi citit toata cartea.
Un japonez haios, extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.
DECI (cu concluzia incepem, nu?), citesc o caramida de carte in doze mici si dese: acasa, metrou, iar metrou, iar acasa. Da, asta e: o carte de metrou si de dinainte de nani. Japonezul meu (sunt posesiva, recunosc), scriitorul, nu te solicita nici prea mult dar nici nu te pierde pe drum. Nu uiti sa cobori la sfarsit de linie dar nici nu adormi cu ea in mana. De altfel, chiar te tine destul de ferm si sigur de manuta si tu il urmezi atent si cuminte ca un catelus nemancat si insetat prin toate povestile lui cu sare si piper si retete de bucatareala. Da da... Asta mi-a placut mie mult. Japonezul, personajul principal din poveste, ne spune cu tipic si cu detaliu tot ce mananca si cat, ce isi gateste si cum in cantitati clare si neindoielnice. Mancarea nefiind centrul romanului. Ci doar context adiacent.
Pentru cat am citit, adica doar aproape de jumate, am reusit sa trag o singura concluzie, hai doua: japonezul, scriitorul, este extrem de nehotarat si vorbaret nevoie mare.
In primul rand, cred eu ca acest domn Murakami, scriitorul, nu s-a putut in nici un chip hotara asupra subiectului (sau subiectelor, cate or fi ele) romanului sau daca a facut-o, toate se vor lega probabil inspre final. Inca mai incerc sa gasesc legaturile aparent inexistente (zic si eu) intre o pasare-arc (whatever this is) care a cantat o luna, doua, o fantana, o casa parasita, peruci, un razboi rece, crunt si violent, o fosta prostituata, o clarvazatoare, o pustoaica cu un fake picior bolnav, un motan disparut si un somer, fost avocat (adica japonezul, personajul principal, cel care gateste si mananca). Si o sotie care il paraseste. Pe el. Fostul avocat. Asta tocmai ce am aflat-o ieri seara. Ea a plecat azi si nu s-a mai intors nici maine. Atipic pentru ea. Kumiko.
Lasand la o parte subiectul, ma inebunesc planurile. E extrem de nehotarat japonezul meu, scriitorul, in care univers sa traiasca. Si sa ne tarasca. Ba e real. Ba e un vis. Ba e un gand. Ba e o poveste. Ba e razboi. Eu ma tin strans de el. Sa nu ma pierd pe drum.
In fine, nu stiu cum sa zic asta ca sa fac sa sune bine. Japonezul meu, scriitorul, imi place tare mult. Caci imi vorbeste mult dar nu imi spune nimic. Seamana foarte mult cu mine. D-aia il si plac asa de mult. E de-al meu. Chiar daca, nu stiu cum vine asta, la mine e un defect, la el mi se pare o calitate. Il plac sincer. Prevad o perioada in care voi citi cam tot ce am de el. Asa fac eu... diverse fixatii.
Actuala e "Cronica pasarii-arc".
Anterioara fu "Dans dans dans".
Viitoarea va fi "Padurea norvegiana".
Le recomand pe cele ce nu-s in viitor. Inca mai caut fragmentul pe care sa il postez. Nu l-am gasit dar mai am juma de carte.
P.S. De citit James Joyce - Ulise. Din liceu ma chinuie ideea asta. Nu stiu ce-mi veni acum. Adica stiu: asa spune pe spatele caramizii The New York Times Book Review (whatever this is) - "amestec aproape joycean de formule literare: vise, scrisori, articole din ziare si transcrieri ale chat-urilor de pe Internet". Ei or fi citit toata cartea.
miercuri, 13 ianuarie 2010
Daca maine nu ar mai exista
Intotdeauna m-am intrebat ce as face daca brusc as afla ca maine nu va mai veni.
Chiar asa... daca ai stii ca mai ai doar 24 de ore de trait, ce ai face? Asa, ca de final. Eu chiar nu stiu. Cred ca atat de mult m-as gandi la ce sa fac mai intai, ca m-as trezi la finalul celor 23 de ore si 59 de minute ca nu am facut nimic. M-as consola si am sa imi zic ironic ca o las pe maine - chiar acel maine care nu mai exista. Mai trist este ca nu stiu nici macar ce as regreta mai mult.
Dar chiar nu stiu ce as face. Poate ca m-as aseza pe un colt de banca, m-as privi cu ochii mei subiectivi si mi-as plange de mila. Poate i-as spune unui cunoscut ca sa am si companie la plansul de mila. Sa fie si cu ochi obiectivi.
Sau mi-as cheltui toti banii pe obiecte perisabile si cu termen de valabilitate de maxim o zi. Sau poate m-as duce sa donez toti banii... nu, aici sunt doar ipocrita, nu sunt o fire filantroapa, as putea spune ca un pic prea egoista.
Poate mi-as suna prietenii si rudele ca sa vorbesc cu fiecare in parte pentru ultima oara. Dar asta mi-ar lua 24 de zile, nu de ore so it will be a waste of time. Si ce sa le zic? Have a nice life? Ha! Ha!
M-as duce pe un varf de munte sau in largul marii? Sau doar intr-un mall :)
Asta in contextul in care eu sunt un foarte prost organizator si cam niciodata nu ma incadrez intr-un timp dat t. Si in general, mai mult ma organizez decat sa fac. De cele mai multe ori, cand incep sa ma plictisesc de atata organizare, incep sa ma bazez pe intuitie (binenteles, feminina de natura ei si asta spune tot).
Cred ca m-as intrista si as regreta toate lucrurile pe care puteam sa le fac dar nu le-am facut constransa de context, reguli, proceduri, interdictii si prejudecati mai mult sau mai putin sociale. Ca nu le-am facut deloc sau ca le-am facut doar pe jumate, ca nu le-am facut la timpul lor si in spatiul meu. As regreta chiar faptul ca tocmai acuma m-am trezit sa le regret. Poate m-ar consola gandul lucrurilor pe care totusi le-am facut - din nebunie, din teribilism infantil, matur sau de masa, din pasiune, din intamplare sau pur si simplu din chef.
Habar nu am ce as face daca maine nu ar mai veni.
In final, cred ca m-as urca in primul taxi intalnit pe strada si i-as urla in urechi taximetristului: "TU DI ERPORT!". Tot mi-e mie frica de avioane. Poate cade si scurtez brusc ultimele 24 de ore...
Chiar asa... daca ai stii ca mai ai doar 24 de ore de trait, ce ai face? Asa, ca de final. Eu chiar nu stiu. Cred ca atat de mult m-as gandi la ce sa fac mai intai, ca m-as trezi la finalul celor 23 de ore si 59 de minute ca nu am facut nimic. M-as consola si am sa imi zic ironic ca o las pe maine - chiar acel maine care nu mai exista. Mai trist este ca nu stiu nici macar ce as regreta mai mult.
Dar chiar nu stiu ce as face. Poate ca m-as aseza pe un colt de banca, m-as privi cu ochii mei subiectivi si mi-as plange de mila. Poate i-as spune unui cunoscut ca sa am si companie la plansul de mila. Sa fie si cu ochi obiectivi.
Sau mi-as cheltui toti banii pe obiecte perisabile si cu termen de valabilitate de maxim o zi. Sau poate m-as duce sa donez toti banii... nu, aici sunt doar ipocrita, nu sunt o fire filantroapa, as putea spune ca un pic prea egoista.
Poate mi-as suna prietenii si rudele ca sa vorbesc cu fiecare in parte pentru ultima oara. Dar asta mi-ar lua 24 de zile, nu de ore so it will be a waste of time. Si ce sa le zic? Have a nice life? Ha! Ha!
M-as duce pe un varf de munte sau in largul marii? Sau doar intr-un mall :)
Asta in contextul in care eu sunt un foarte prost organizator si cam niciodata nu ma incadrez intr-un timp dat t. Si in general, mai mult ma organizez decat sa fac. De cele mai multe ori, cand incep sa ma plictisesc de atata organizare, incep sa ma bazez pe intuitie (binenteles, feminina de natura ei si asta spune tot).
Cred ca m-as intrista si as regreta toate lucrurile pe care puteam sa le fac dar nu le-am facut constransa de context, reguli, proceduri, interdictii si prejudecati mai mult sau mai putin sociale. Ca nu le-am facut deloc sau ca le-am facut doar pe jumate, ca nu le-am facut la timpul lor si in spatiul meu. As regreta chiar faptul ca tocmai acuma m-am trezit sa le regret. Poate m-ar consola gandul lucrurilor pe care totusi le-am facut - din nebunie, din teribilism infantil, matur sau de masa, din pasiune, din intamplare sau pur si simplu din chef.
Habar nu am ce as face daca maine nu ar mai veni.
In final, cred ca m-as urca in primul taxi intalnit pe strada si i-as urla in urechi taximetristului: "TU DI ERPORT!". Tot mi-e mie frica de avioane. Poate cade si scurtez brusc ultimele 24 de ore...
joi, 7 ianuarie 2010
De Noul An
Sau un altfel de greierele si furnica
"A fost o data ca niciodata un greiere intelept si o furnica neghioaba. Cat a tinut vremea frumoasa de vara, greierul s-a distrat si s-a jucat, zbenguindu-se cu tovarasii sai in toate partile prin razele de soare, benchetuind somptuos in fiecare zi, bucurandu-se de hrana frunzelor si picaturilor de roua, nepasandu-i niciodata de ziua de maine si cantand mereu acelasi cantec linistit si monoton.
Dar a sosit iarna nemiloasa, iar greierul, uitandu-se in jur, a vazut ca prietenii sai, florile, au murit si a stiut astfel ca vremea sa se apropie de sfarsit.
Atunci s-a simtit bucuros ca fusese asa de fericit si nu si-a risipit viata.
- A fost foarte scurta, si-a spus, dar a fost foarte placuta si cred ca am scos tot ce se putea scoate din ea. Am baut in soare, am trandavit in aerul cald si bland, am jucat jocuri vesele in iarba unduitoare, am gustat sucul frunzelor verzi, dulci. Am facut tot ce am putut. Mi-am intins aripile, mi-am cantat cantecul. Acum ii voi multumi lui Dumnezeu pentru zilele insorite care au trecut si voi muri.
Spunand acestea, s-a trantit sub o frunza ruginita si si-a intampinat soarta asa cum ar trebui s-o faca toti greierii curajosi; iar o pasarica care trecea pe acolo l-a ridicat cu gingasie si l-a inmormantat.
Ei bine, cand neghioaba furnica a vazut asta s-a umflat grozav, plina de o ingamfare fariseica.
- Cat de multumita trebuie sa fiu, spuse ea, ca sunt harnica si prudenta, nu ca acest biet greier. In timp ce el zbura din floare in floare, distrandu-se, eu munceam din greu, punand deoparte pentru iarna. Acum el e mort, in timp ce eu ma voi aranja comod in casa mea, calda ca sa mananc toate lucrurile bune pe care le-am strans.
Dar, in timp ce vorbea, a venit gradinarul cu lopata si a nivelat musuroiul unde locuia ea si a lasat-o moarta printre ruine.
Atunci aceeasi pasarica buna care inmormantase greierul a venit, a ridicat-o si a inmormantat-o si pe ea; dupa aceea a compus si a cantat un cantec, al carui refren era "Adunati boboci de trandafir cat timp puteti". Era un cantec foarte frumos si un cantec foarte intelept, iar un om care traia in acele zile si pe care pasarile, iubindu-l si simtind ca era unul de al lor, l-au invatat limba lor, l-a auzit din fericire si l-a scris, astfel incat toti il pot canta pana in ziua de azi."
Jerome K. Jerome - Arta de a nu scrie un roman
P.S. Tot de Noul An - Carpe diem quam minimum credula postero
"A fost o data ca niciodata un greiere intelept si o furnica neghioaba. Cat a tinut vremea frumoasa de vara, greierul s-a distrat si s-a jucat, zbenguindu-se cu tovarasii sai in toate partile prin razele de soare, benchetuind somptuos in fiecare zi, bucurandu-se de hrana frunzelor si picaturilor de roua, nepasandu-i niciodata de ziua de maine si cantand mereu acelasi cantec linistit si monoton.
Dar a sosit iarna nemiloasa, iar greierul, uitandu-se in jur, a vazut ca prietenii sai, florile, au murit si a stiut astfel ca vremea sa se apropie de sfarsit.
Atunci s-a simtit bucuros ca fusese asa de fericit si nu si-a risipit viata.
- A fost foarte scurta, si-a spus, dar a fost foarte placuta si cred ca am scos tot ce se putea scoate din ea. Am baut in soare, am trandavit in aerul cald si bland, am jucat jocuri vesele in iarba unduitoare, am gustat sucul frunzelor verzi, dulci. Am facut tot ce am putut. Mi-am intins aripile, mi-am cantat cantecul. Acum ii voi multumi lui Dumnezeu pentru zilele insorite care au trecut si voi muri.
Spunand acestea, s-a trantit sub o frunza ruginita si si-a intampinat soarta asa cum ar trebui s-o faca toti greierii curajosi; iar o pasarica care trecea pe acolo l-a ridicat cu gingasie si l-a inmormantat.
Ei bine, cand neghioaba furnica a vazut asta s-a umflat grozav, plina de o ingamfare fariseica.
- Cat de multumita trebuie sa fiu, spuse ea, ca sunt harnica si prudenta, nu ca acest biet greier. In timp ce el zbura din floare in floare, distrandu-se, eu munceam din greu, punand deoparte pentru iarna. Acum el e mort, in timp ce eu ma voi aranja comod in casa mea, calda ca sa mananc toate lucrurile bune pe care le-am strans.
Dar, in timp ce vorbea, a venit gradinarul cu lopata si a nivelat musuroiul unde locuia ea si a lasat-o moarta printre ruine.
Atunci aceeasi pasarica buna care inmormantase greierul a venit, a ridicat-o si a inmormantat-o si pe ea; dupa aceea a compus si a cantat un cantec, al carui refren era "Adunati boboci de trandafir cat timp puteti". Era un cantec foarte frumos si un cantec foarte intelept, iar un om care traia in acele zile si pe care pasarile, iubindu-l si simtind ca era unul de al lor, l-au invatat limba lor, l-a auzit din fericire si l-a scris, astfel incat toti il pot canta pana in ziua de azi."
Jerome K. Jerome - Arta de a nu scrie un roman
P.S. Tot de Noul An - Carpe diem quam minimum credula postero
Abonați-vă la:
Postări (Atom)