there and back again

Asadar, ulciorul a mers de mai multe ori la apa... Eu insistam cu acel japonez haios si pedant desi deja ma inebunea. Este atat de calm pentru viata noastra nebuna si agitata ca aproape te intrebi daca el traieste in acelasi timp si spatiu cu noi. Si ca sa il copiez si eu asa un pic, am lasat lucrurile sa se intample foarte incet si derularea timpilor sa fie lentamente. E adevarat ca am cam exagerat. Parca a trecut cam mult.

Oricum, sa revin si sa continui cu japonezul meu haios si pedant.

Am citit cam tot ce imi propusesem. Mai putin cartile ratacite.
Sa va spun de sanatoriu. Asta este din Padurea norvegiana. Acolo nu prea stau lucrurile in nici un fel si fiecare este the owner of his world. A different one for each one. A broken one. M-am tot gandit la acest loc mai ales de cand am aflat ca padurea norvegiana se petrece (si) intr-un sanatoriu japonez. Trist. Este foarte trist.
Ea, the girl, pleaca. Se pare ca e motto-ul cartilor. Ea pleaca. Pur si simplu. Fara sa anunte. Fara sa sa spuna unde. Atat... pleaca. De data asta, a plecat la sanatoriu. In Iubita mea, Sputnik a plecat in Grecia, pe o insula. Parca suna mai bine aici. Dar tot pleaca.
In fine, atmosfera este una deprimanta (ca peste tot, de altfel) - singuratate multa, iubiri imposibile sau neimplinite, relatii in doi care se implinesc in trei, sinucideri multe si tinere. Nu il mai recomand daca vrei sa nu o iei razna.

Ce apare fix in toate trei:
- personaje cu nume de culori sau plante
- fantana
- sexul de nevoie (celalalt nu se intampla sau se intampla partial)
- disparitia EI
- orice ar fi si oricat de tragica este situatia, mancam - de preferat, sa gatim sanatos
- EL o asteapta sau o cauta mai mereu pe EA

Trecand atata timp de cand m-am despartit de japonezul meu haios si pedant, am mai uitat din ele. Iubita mea, Sputnik era de fapt iubita ei. A ei care era iubita lui. Primul paragraf din prima pagina spune tot. Incepe cu sfarsitul. E dragut si imi pare rau ca nu il am la indemana sa il pun aici. Maybe next time.

Acuma sunt in cautarea altei victime. Cu alte cuvinte, nu am mai citit nimic si nici nu intentionez. For the moment, astept sa mi se puna pata pe vreunul sau pe vreuna.

Punct.

P.S. Mi-a luat 2 luni sa public acest post. Deci chiar ma misc lentamente. Pentru posteritate, el de fapt a fost terminat pe 13 aprilie :)

Moare cate putin

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii,
cine nu-si schimba existenta,
cine nu risca sa construiasca ceva nou,
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb
si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis,
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste,
cine nu citeste,
cine nu asculta muzica,
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea,
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput,
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Pablo Neruda, Muere lentamente

Citesc al doilea Murakami

Da.

Pe primul l-am terminat. M-a cam lasat balta. Nici nu am gasit pasajul ala bun de postat si nici nu s-a terminat ca un film comercial cu happy end si asta m-a enervat, binenteles. Plus ca a vorbit mult de tot japonezul meu, si scriitorul si personajul, pana sa se termine. N-am inteles prea multe. Dar mi-a placut mult. Dar pot sa mai adaug o categorie de citeala pentru acest stil: gripa. Da, da. E o carte buna de citit cand ai gripa (din regnul animal sau nu) si iti fierbe creierul. Tu poti sa il mai aerconditionezi putin cu un capitol, doua de japonez.

Padurea norvegiana este pentru mine ca un fel de "continuare apriori" (paradoxal) a cronicii. Pare ca japonezul meu, personajul principal din cronica, nu a plecat inca si in caz ca nu spusese suficiente, mai continua si aici. Acelasi stil, acelasi ritm, acelasi pas. Doar ca s-a stabilit intr-un singur univers (in sfarsit!!!). Asta al nostru. Nu mai plecam prin vise si istorii. Adica e si aici cu o poveste petrecuta acum ceva zeci de ani dar e mult mai usor de digerat si urmarit. Cei de la New York Times whatever nu isi mai dau cu parerea. Probabil ca s-au obosit suficient cu cronica... De data asta, sunt altii care spun chestii dar nu mi se par asa importanti ca niuorchezii. In fine, chestie de gusturi...

Mi-amintesc ca in cronica m-a intristat un nene batranel care simtea nevoia sa isi povesteasca experientele de razboi. Te cam trec fiorii. Nu iti poti imagina ca exista atata rautate si atata violenta la un moment dat intr-un anumit colt al acestei lumi. Preferi sa te gandesti ca totul se intampla doar acolo, in carte, si ca nimic din ce se scrie nu se bazeaza pe fapte reale. Si ca orice asemanare cu realitatea este de-a dreptul si pur neintamplatoare. Dar nu e asa. Of.

Din cate am citit pana acuma din padure, da, isi merita titlul melodiei Beatles-ilor. De altfel este primul lucru la care te gandesti cand citesti titlul. Si gandesti bine. Caci asa si continua. Parca este cartea cantecului.

Ce imi place: citind cartea asta, brusc te simti tanar - Beatles, ani de studentie, joburi cu juma de norma ca sa te intretii si cu banii si cu scoala, dragoste nebuna, timp...

Am mai gasit una printre cartile pending de citit - Iubita mea, Sputnik.

Cam atat... murakamia mea continua.