Daca nu imi citesti blogul, te sparg la bot!!! Iti scriu cu o saptamana inainte ca sa ma asigur ca nu ai nici o scuza. Nu am sa iti spun decat cateva "randuri".
In primul rand te rog sa ma bifezi sub lista de copii cuminti caci eu am fost foarte cuminte anul asta. Pe bune! Chiar daca nu am facut mai nimic din lista de lucruri bune, zic eu ca am facut totusi un lucru bun si anume ca nu am facut nici un lucru din lista cu lucruri rele. Suna paradoxal chestia asta cu am facut ce nu am facut. Dar suna bine!
In al doilea rand vreau sa iti spun ca mie imi place foarte tare ca existi chiar daca nu existi. Fiind tu doar rezultatul unei campanii publicitare a unei mari companii de bauturi carbogazoase nocive si nesanatoase (nu dam nume, persoane importante), pot sa spun ca ai reusit sa te mentii foarte bine de-a lungul ultimilor cateva decenii in inimile si sufletele noastre, a celor care nu am uitat sa mai fim copii si care mai visam inca sa ne indeplinim visurile ce le aveam la acele vremuri.
In al treilea rand sa stii ca m-as supara foarte tare daca nu ai mai exista. Nu stiu cum se intampla dar in toata perioada asta premergatoare sosirii tale, lumea este mult mai buna, copii mult mai fericiti (si mult mai cuminti - amenintarea ca nu mai vine mosul este extrem de eficienta, chiar si in cazul meu), oamenii mari rad si se comporta ca niste copii haiosi si haotici, economia prospera si mesele sunt bogate (chiar si pe vremuri de criza). Mai nou, mai si ninge ... ca sa nu ti se agate sania in vreo groapa de trotuar. Deci pe bune, chiar nu ai nici o scuza sa nu vii!!!
In penultimul rand (si asta crede-ma, este cel mai important rand) te rog frumos sa nu lasi copii sa afle ca tu de fapt, nu esti (va fi micul nostru secret, bine?). Mie mi se pare ca atunci cand se afla adevarul despre tine, se cam termina copilaria. Asa, un pic. Caci eu sper ca ea nu se termina niciodata. Si sa stii ca ti-am cumparat si prajiturele; am sa le pun sub bradut ca sa gasesti si tu ceva acolo, nu numai noi cei care d-abia asteptam sa vedem ce ne aduci.
In ultimul rand (asta este de fapt cel mai important), eu te astept cu orice. Si te voi astepta in fiecare an. Si nu am sa te las sa dispari niciodata chiar daca polul ala glaciar unde locuiesti tu, se topeste razant si se apropie de noi cu viteza luminii nocturne.
Sa vii, Mos Craciun! Sa vii!
Cu drag,
un calator (doar putin altfel, mai mult in timp decat in spatiu)
miercuri, 16 decembrie 2009
vineri, 11 decembrie 2009
nu imi plac oamenii
nu imi plac oamenii care se uita insistent la tine iar ochii lor nu exprima nimic.
nu imi plac oamenii care se cred superiori doar pentru ca au in contul lor bancar cateva zerouri in plus fata de tine iar moneda este una europeana in loc de asta neaosa si autohtona a noastra.
nu imi plac oamenii care se plang continuu de cat de grea este viata asta si de cat de napastuiti sunt ei de soarta.
nu imi plac oamenii care nu viseaza si care sunt prea limitati si constransi in viata de zi cu zi.
nu imi plac oamenii care nu au o minima sclipire de inteligenta.
nu imi plac oamenii care se tem de ce va fi maine sau peste 20 de ani si uita sa mai traiasca asa zisa si minuscula clipa.
nu imi plac oamenii care nu au coloana vertebrala si care cand se apleaca nu dau cu nasul de asfalt iar daca dau se prefac ca nu simt nimic.
nu imi plac oamenii care cand sunt inconjurati de oameni, se simt singuri.
nu imi plac oamenii care exagereaza in precautii, economi, practici sau zgarciti.
nu imi plac oamenii care isi traiesc viata degeaba.
nu imi plac oamenii care se cred superiori doar pentru ca au in contul lor bancar cateva zerouri in plus fata de tine iar moneda este una europeana in loc de asta neaosa si autohtona a noastra.
nu imi plac oamenii care se plang continuu de cat de grea este viata asta si de cat de napastuiti sunt ei de soarta.
nu imi plac oamenii care nu viseaza si care sunt prea limitati si constransi in viata de zi cu zi.
nu imi plac oamenii care nu au o minima sclipire de inteligenta.
nu imi plac oamenii care se tem de ce va fi maine sau peste 20 de ani si uita sa mai traiasca asa zisa si minuscula clipa.
nu imi plac oamenii care nu au coloana vertebrala si care cand se apleaca nu dau cu nasul de asfalt iar daca dau se prefac ca nu simt nimic.
nu imi plac oamenii care cand sunt inconjurati de oameni, se simt singuri.
nu imi plac oamenii care exagereaza in precautii, economi, practici sau zgarciti.
nu imi plac oamenii care isi traiesc viata degeaba.
duminică, 22 noiembrie 2009
imi place sa traiesc
mie chiar imi place sa traiesc toata viata, in fiecare zi, asa cum e
cu toate problemele care vin, se uita la mine, eu ma uit la ele. si pleaca (ele pleaca frustrate ca nu au reusit nici de data asta)
imi place sa rad, sa plang, sa cant si sa dansez, sa ma prostesc si sa aud oamenii razand
imi place sa vad soarele in fiecare zi acolo, sus, pe cer cum ma anunta ca acea zi este un nou inceput. ador sa il vad cum apare asa impetuos si ironic, linistit si fara sa se planga de rutina, in fiecare zi a fiecarei saptamani a fiecarei luni a fiecarui an din viata mea. si a altora
imi place sa cad, sa ma ridic, sa ma sprijin sau nu, sa ii sprijin eu, sa cad si mai jos, sa ma ridic si mai sus
imi place sa ma opresc cateodata in loc, sa privesc inapoi, sa gandesc cum ar fi fost daca si cat de mult am gresit. sa stiu ca nu mai pot repara nimic si ca nu am invatat nimic. imi place ca pot sa sper doar ca nu (mi) se va mai intampla
imi place sa visez (cu ochii deschisi) la tot felul de nebunii mai mult sau mai putin absurde, lucruri care par imposibil de realizat dar care ma surprind extrem de placut atunci cand ajung sa fie
imi place sa citesc, sa stau, sa dorm, sa merg, sa lenevesc, sa ascult zumzetul ei. adica al vietii
imi place noaptea cand nu te mai vezi nici macar pe tine si nu ii mai vezi nici pe cei din jurul tau. tristi, tacuti, bucurosi sau doar adormiti
imi place sa sper ca si maine ma voi trezi simtind aceleasi lucruri. ca voi sta in picioare, ca voi merge mai departe, ca voi primi un sut in fund ca sa pot face doi pasi inainte, ca voi rade la fel de mult si ca voi privi la fel de increzator la ceea ce va fi
imi place ca le-am trait pe toate si abia astept sa mai traiesc inca pe atat. imi place sa nu stiu ce se va mai intampla si sa fiu tot timpul nepregatita in fata lor, a bucuriilor sau a necazurilor, whatever will there be
imi place sa depind de altii si in acelasi timp sa ma cred libera si independenta. imi place sa exist pentru ei si ei sa existe pentru mine
imi place sa pun punct sau sa continui. sa pun semnul intrebarii. sa ma indoiesc. sa ma incred. sa nu ma invat minte niciodata.
mie chiar imi place sa traiesc toata viata, in fiecare zi, asa cum e
cu toate problemele care vin, se uita la mine, eu ma uit la ele. si pleaca (ele pleaca frustrate ca nu au reusit nici de data asta)
imi place sa rad, sa plang, sa cant si sa dansez, sa ma prostesc si sa aud oamenii razand
imi place sa vad soarele in fiecare zi acolo, sus, pe cer cum ma anunta ca acea zi este un nou inceput. ador sa il vad cum apare asa impetuos si ironic, linistit si fara sa se planga de rutina, in fiecare zi a fiecarei saptamani a fiecarei luni a fiecarui an din viata mea. si a altora
imi place sa cad, sa ma ridic, sa ma sprijin sau nu, sa ii sprijin eu, sa cad si mai jos, sa ma ridic si mai sus
imi place sa ma opresc cateodata in loc, sa privesc inapoi, sa gandesc cum ar fi fost daca si cat de mult am gresit. sa stiu ca nu mai pot repara nimic si ca nu am invatat nimic. imi place ca pot sa sper doar ca nu (mi) se va mai intampla
imi place sa visez (cu ochii deschisi) la tot felul de nebunii mai mult sau mai putin absurde, lucruri care par imposibil de realizat dar care ma surprind extrem de placut atunci cand ajung sa fie
imi place sa citesc, sa stau, sa dorm, sa merg, sa lenevesc, sa ascult zumzetul ei. adica al vietii
imi place noaptea cand nu te mai vezi nici macar pe tine si nu ii mai vezi nici pe cei din jurul tau. tristi, tacuti, bucurosi sau doar adormiti
imi place sa sper ca si maine ma voi trezi simtind aceleasi lucruri. ca voi sta in picioare, ca voi merge mai departe, ca voi primi un sut in fund ca sa pot face doi pasi inainte, ca voi rade la fel de mult si ca voi privi la fel de increzator la ceea ce va fi
imi place ca le-am trait pe toate si abia astept sa mai traiesc inca pe atat. imi place sa nu stiu ce se va mai intampla si sa fiu tot timpul nepregatita in fata lor, a bucuriilor sau a necazurilor, whatever will there be
imi place sa depind de altii si in acelasi timp sa ma cred libera si independenta. imi place sa exist pentru ei si ei sa existe pentru mine
imi place sa pun punct sau sa continui. sa pun semnul intrebarii. sa ma indoiesc. sa ma incred. sa nu ma invat minte niciodata.
mie chiar imi place sa traiesc toata viata, in fiecare zi, asa cum e
luni, 16 noiembrie 2009
Da' pe tine cum te cheama?
Va mai amintiti de cate ori ati pus intrebarea asta prin parcuri, la gradinita, poate chiar la scoala prin primele clase de gimnaziu (ca mai tarziu nu se mai putea) in anii dinaintea tineretii?
Aceeasi intrebare am auzit-o si eu la un moment dat trecand razant pe langa un parc de copii. Eu treceam razant pentru ca eram adancita in ganduri patetice si sumbre (despre credite e vorba). Intrebarea era adresata de o fetita mica unei alte fetite. A venit si raspunsul prompt si concis si dupa ce si-a spus numele, fetita intrebata a si continuat: "Vrei sa fi prietena cu mine?"
Eh, acuma picture this: noi, astia marii si maturii si inteleptii intrebandu-ne asa cam peste tot peste unde ne ducem: "Da' pe tine cum te cheama? Vrei sa fi prieten(a) cu mine?".
Si ma refer la absolut peste tot pe unde ne ducem: in parcuri cand alergi disperat cu rolele, poate nu se mai tin gandurile dupa tine la viteza asta, in mall-uri, in magazine cand intri si iti cumperi o fustita si ai pleca de acolo cu un numar n de vanzatoare prietene cu tine, la facultate, in banci sau administratii publice cand iti vine sa le izbesti pe functionare cu capul de pereti ca poate asa ar intelege ca tot limba romana o vorbesti si tu si nu esti surd la zbieretele lor, la servici cand vine cate un/o coleg/a nou/a, in spitale cand astepti ore interminabile ca sa te bage cineva in seama si te razvratesti inutil impotriva sistemului de spaga (caci tot acolo ajungi, cand cedezi nervos), pe strada si in trafic, la intersectiile alea super aglomerate cand deschizi geamul si in loc sa injuri furios, iti faci prieteni pe viata (sau pe trafic, depinde de compatibilitate)... si tot asa.
In toate contextele astea sociale care ne inconjoara cum ar fi sa incepi exact asa toata conversatia: "Da' pe tine cum te cheama? Vrei sa fi prieten(a) cu mine?"
Aceeasi intrebare am auzit-o si eu la un moment dat trecand razant pe langa un parc de copii. Eu treceam razant pentru ca eram adancita in ganduri patetice si sumbre (despre credite e vorba). Intrebarea era adresata de o fetita mica unei alte fetite. A venit si raspunsul prompt si concis si dupa ce si-a spus numele, fetita intrebata a si continuat: "Vrei sa fi prietena cu mine?"
Eh, acuma picture this: noi, astia marii si maturii si inteleptii intrebandu-ne asa cam peste tot peste unde ne ducem: "Da' pe tine cum te cheama? Vrei sa fi prieten(a) cu mine?".
Si ma refer la absolut peste tot pe unde ne ducem: in parcuri cand alergi disperat cu rolele, poate nu se mai tin gandurile dupa tine la viteza asta, in mall-uri, in magazine cand intri si iti cumperi o fustita si ai pleca de acolo cu un numar n de vanzatoare prietene cu tine, la facultate, in banci sau administratii publice cand iti vine sa le izbesti pe functionare cu capul de pereti ca poate asa ar intelege ca tot limba romana o vorbesti si tu si nu esti surd la zbieretele lor, la servici cand vine cate un/o coleg/a nou/a, in spitale cand astepti ore interminabile ca sa te bage cineva in seama si te razvratesti inutil impotriva sistemului de spaga (caci tot acolo ajungi, cand cedezi nervos), pe strada si in trafic, la intersectiile alea super aglomerate cand deschizi geamul si in loc sa injuri furios, iti faci prieteni pe viata (sau pe trafic, depinde de compatibilitate)... si tot asa.
In toate contextele astea sociale care ne inconjoara cum ar fi sa incepi exact asa toata conversatia: "Da' pe tine cum te cheama? Vrei sa fi prieten(a) cu mine?"
luni, 9 noiembrie 2009
Clisee, proverbe sau alte d-astea (I)
... de prost gust sau fara sens sau care sunt doar stupide de-a dreptul. Si pe care le mai folosesc si eu cateodata, la naiba!
de final
Stupide conventii! Uiti si ce vrei sa spui pana eviti cacofonia!
Punct. Ca cred ca m-am pierdut in detalii :)
- si tacerea e un raspuns - pai si daca eu sunt mai inceata, ce sa fac? Pur si simplu, sunt mai proasta, gandesc mai lent, acuma na ce sa fac... defilam fiecare cu ce are. Poate imi ia mai mult pana gandesc si intre timp, tac; ca sa nu vorbesc prostii. Asta nu se pune?
- banii nu aduc fericirea (si continuarea, si mai stupida "doar o intretin" sau "dar cantitatea lor, da" sau ceva similar oricum) - hai pe bune? ce n-as da sa avem toti sansa sa spunem asta. Eh, cum mi-ar sta mie acuma intr-un apartament de lux undeva intr-un hotel de 7 stele, pe nu stiu ce plaja exotica intr-un bungalow d-ala super luxos sau facand shopping prin galeriile lafayette? Foarte nefericita as fi... recunosc...
- prost sa fi, noroc sa ai - tata, daca esti prost, esti prost si prost ramai; de unde pana unde mai esti tu in stare sa mai intelegi ca mai ai si noroc. Pe bune, cand esti prost nici norocul nu mai esti in stare sa il vezi, sa il apreciezi sau sau il recunosti.
- aschia nu sare departe de trunchi - cea mai ieftina scuza posibila; ba mai mult, mai dam vina si pe altii pentru incapacitatile noastre si chiar mult mai mult, prin semnificatia sa, chiar pe parintii nostri. Asta chiar e de prost gust. Daca e de bine, atunci e bine.
- dragostea trece prin stomac - just BLEAH! (de fapt adaug eu continuarea, si pe unde iese???)
- dragostea e oarba - e oarba pe dracu, le vezi pe toate si bune si rele. Ca te prefaci ca nu le vezi, e cu totul altceva.
- cine se scoala de dimineata, departe ajunge si buturuga mica rastoarna, carul mare - astea le-am auzit odata si mi-au placut la nebunie mixate, adica cine se scoala de dimineata, rastoarna carul mare si buturuga mica, departe ajunge. Nu le mai comentez. Sunt mult prea misto asa, combinate.
de final
- behind every great man, stands a great woman (Cu asta sunt de acord HA!HA!HA!) - dar nu as vrea sa ma intreb who stands behind the great woman.
Stupide conventii! Uiti si ce vrei sa spui pana eviti cacofonia!
Punct. Ca cred ca m-am pierdut in detalii :)
duminică, 8 noiembrie 2009
Eu nu pot sa iau lucrurile asa cum sunt...
... si asta este extrem de enervant cateodata.
Si nici nu pot sa le las sa fie. Sa le las sa fie asa cum sunt ele, de la mama natura. Sa le las sa curga si decurga, sa se intample sau nu - sa fie pur si simplu.
Nu nene!!! Pana nu le intorc eu pe toate partile si nu le sucesc si rasucesc pana se alege praful de ele si pana nu mai inteleg nici macar eu nimic, nu ma las! Pai da' de ce? Pai da' de unde? Pai cum? Pai de ce asa si nu asa? Si o tinem tata asa pana-n luna si in stele. Si-n sateliti sau gauri negre (pe ei si ele de ce sa ii si le uitam?). Adica mai precis, pana o sa o iau razna si eu si ele (adica lucrurile, in caz ca s-a pierdut pe undeva pe drum ideea) si cei din jurul meu (adica nimeni).
Ca sa nu fiu ipocrita. Nu pot sa nu recunosc ca de cele mai multe ori rezultatul este bun, dar nu intotdeauna. Si asta este de-a dreptul enervant! Atunci cand nu e de bine, o iau de la inceput... si ma invart asa in jurul cozii ca un caine plouat si infometat (o comparatie jignitoare la adresa cainilor, recunosc).
Si este si extrem de extenuant. Ma pierd in amanunte, pierd esenta, ma dau de-a berbeleacul dupa esenta asta, ma strofoc, gasesc raspunsuri, nu gasesc raspunsuri, ma intorc, ma sucesc, incerc sa privesc detasat, nu mai privesc detasat, sunt obiectiva, sunt subiectiva, ma intorc iar, imi izbesc neuronii inexistenti de toti peretii dreptunghiulari ai creierului meu, ii ametesc si pe ei si ... gata! ca am obosit deja si eu si ei (saracii, mi-e mila de ei cateodata). Anyway, putin somn de infrumusetare si o luam de la capat. Cat de nociv poate sa fie asta???
Si cu toate ca realizez aberanta si absurditatea situatiei, nu ma pot controla.
Cam atat.
P.S. De cateva zile sunt setata pe modul blogging style. Adica ma aberez ca sa am si eu ce sa scriu ca de... am blog, da?
Si nici nu pot sa le las sa fie. Sa le las sa fie asa cum sunt ele, de la mama natura. Sa le las sa curga si decurga, sa se intample sau nu - sa fie pur si simplu.
Nu nene!!! Pana nu le intorc eu pe toate partile si nu le sucesc si rasucesc pana se alege praful de ele si pana nu mai inteleg nici macar eu nimic, nu ma las! Pai da' de ce? Pai da' de unde? Pai cum? Pai de ce asa si nu asa? Si o tinem tata asa pana-n luna si in stele. Si-n sateliti sau gauri negre (pe ei si ele de ce sa ii si le uitam?). Adica mai precis, pana o sa o iau razna si eu si ele (adica lucrurile, in caz ca s-a pierdut pe undeva pe drum ideea) si cei din jurul meu (adica nimeni).
Ca sa nu fiu ipocrita. Nu pot sa nu recunosc ca de cele mai multe ori rezultatul este bun, dar nu intotdeauna. Si asta este de-a dreptul enervant! Atunci cand nu e de bine, o iau de la inceput... si ma invart asa in jurul cozii ca un caine plouat si infometat (o comparatie jignitoare la adresa cainilor, recunosc).
Si este si extrem de extenuant. Ma pierd in amanunte, pierd esenta, ma dau de-a berbeleacul dupa esenta asta, ma strofoc, gasesc raspunsuri, nu gasesc raspunsuri, ma intorc, ma sucesc, incerc sa privesc detasat, nu mai privesc detasat, sunt obiectiva, sunt subiectiva, ma intorc iar, imi izbesc neuronii inexistenti de toti peretii dreptunghiulari ai creierului meu, ii ametesc si pe ei si ... gata! ca am obosit deja si eu si ei (saracii, mi-e mila de ei cateodata). Anyway, putin somn de infrumusetare si o luam de la capat. Cat de nociv poate sa fie asta???
Si cu toate ca realizez aberanta si absurditatea situatiei, nu ma pot controla.
Cam atat.
P.S. De cateva zile sunt setata pe modul blogging style. Adica ma aberez ca sa am si eu ce sa scriu ca de... am blog, da?
vineri, 6 noiembrie 2009
Viata e lunga, avem timp de toate...
Eu nu pot sa spun mai bine decat a spus ACEST altcineva cat de mult avem timp de toate. Tot respectul pentru cel care a creat si dedicat acest site in numele lui - octavian paler
Atat de bine a putut sa exprime ce vreau sa spun si eu, ACEST altcineva, incat eu nu as face altceva decat sa ma fac de ras completand sau incercand sa reproduc versiunea mea. Stiu ca exista pe toate blogurile si site-urile (am gasit-o pana si pe un site de bancuri si glume - frate, care dumnezeu o fi legatura???), stiu ca au circulat mailuri cu poze frumoase si cu versurile alaturate dar nu pot sa ma abtin si sa nu o adaug si eu aici. Iar eu, spre rusinea mea, nu fac altceva decat sa dau un copy/paste de pe site-ul mai sus mentionat. Puteam macar sa incerc sa o scriu eu tastand rapid si haotic pe tastatura mea ... dar ma consoleaza superficial ideea ca forma nu conteaza.
Fiecare stie cel mai bine pentru ce are timp. Si chiar daca nu stie, tot are. Si tot il consuma. Si tot il apreciaza. Sau nu. Suntem sclavii lui si traim. Sau nu.
Avem timp
de Octavian Paler
Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.
... asa ca sa luam lucrurile usor si incet, after all avem timp de toate.
Atat de bine a putut sa exprime ce vreau sa spun si eu, ACEST altcineva, incat eu nu as face altceva decat sa ma fac de ras completand sau incercand sa reproduc versiunea mea. Stiu ca exista pe toate blogurile si site-urile (am gasit-o pana si pe un site de bancuri si glume - frate, care dumnezeu o fi legatura???), stiu ca au circulat mailuri cu poze frumoase si cu versurile alaturate dar nu pot sa ma abtin si sa nu o adaug si eu aici. Iar eu, spre rusinea mea, nu fac altceva decat sa dau un copy/paste de pe site-ul mai sus mentionat. Puteam macar sa incerc sa o scriu eu tastand rapid si haotic pe tastatura mea ... dar ma consoleaza superficial ideea ca forma nu conteaza.
Fiecare stie cel mai bine pentru ce are timp. Si chiar daca nu stie, tot are. Si tot il consuma. Si tot il apreciaza. Sau nu. Suntem sclavii lui si traim. Sau nu.
Avem timp
de Octavian Paler
Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.
... asa ca sa luam lucrurile usor si incet, after all avem timp de toate.
marți, 3 noiembrie 2009
Frate, n-ai blog, nu existi!
Asta auzeam cu jumatate de ureche la ultima bere bauta in cerc restrans.
"Da, frate, asa e!" venea si replica si eu o auzeam cu cealalta jumatate a aceleiasi urechi.
Si printre hohote de ras, se aprobau unii pe altii si mie mi se infiripa timid ideea ca eu o sa am... Si na, ca am... acuma exist! a? mai poti sa zici ceva? ha ha ha
Eu exist, tu ce faci?
Adicatelea daca tai negatiile din cele doua propozitii, concluzionez ca: am blog, deci exist!
Si uite asa a ajuns faimosul "Cogito ergo sum" in secolul 21. Atatea transformari a suferit saracul ca aproape i s-a pierdut si esenta.
Mai gandim noi ca sa existam? Pur si simplu de placerea de a gandi?
Mai isi aduce aminte cineva si inceputul acelui faimos concept? (eu, soptind de prin clasele de liceu - "Dubito, ergo cogito"). Mai ne indoim noi de una si de alta?
Si continuarea intrebarilor:
Mai (ne) simtim? Cum?
Mai (ne) gandim? La ce?
Mai (ne) (in)credem? In cine?
Mai (ne) acceptam mult? De ce?
Mai (ne) miscam? Incotro?
Mai (ne) visam? Ce?
Mai (ne) daruim? Cui?
Mai (ne) plangem? Cat timp?
Mult, mult prea multe intrebari in prea multe combinatii...
Concluzie:
==========
Frate, am blog, deci exist!
"Da, frate, asa e!" venea si replica si eu o auzeam cu cealalta jumatate a aceleiasi urechi.
Si printre hohote de ras, se aprobau unii pe altii si mie mi se infiripa timid ideea ca eu o sa am... Si na, ca am... acuma exist! a? mai poti sa zici ceva? ha ha ha
Eu exist, tu ce faci?
Adicatelea daca tai negatiile din cele doua propozitii, concluzionez ca: am blog, deci exist!
Si uite asa a ajuns faimosul "Cogito ergo sum" in secolul 21. Atatea transformari a suferit saracul ca aproape i s-a pierdut si esenta.
Mai gandim noi ca sa existam? Pur si simplu de placerea de a gandi?
Mai isi aduce aminte cineva si inceputul acelui faimos concept? (eu, soptind de prin clasele de liceu - "Dubito, ergo cogito"). Mai ne indoim noi de una si de alta?
Si continuarea intrebarilor:
Mai (ne) simtim? Cum?
Mai (ne) gandim? La ce?
Mai (ne) (in)credem? In cine?
Mai (ne) acceptam mult? De ce?
Mai (ne) miscam? Incotro?
Mai (ne) visam? Ce?
Mai (ne) daruim? Cui?
Mai (ne) plangem? Cat timp?
Mult, mult prea multe intrebari in prea multe combinatii...
Concluzie:
==========
Frate, am blog, deci exist!
duminică, 1 noiembrie 2009
cica despre mine
Despre mine nu ar trebui sa spun nimic.
Sunt total neinteresanta si ma confrunt cu aceleasi probleme cu care se confrunta orice femeie ajunsa la memorabila varsta de 30 de ani. Nici macar memorabila, e o varsta ca oricare alta. Eu personal nu am inteles niciodata de ce e asa batuta in cuie varsta asta si a mai fost si supranumita cica varsta de criza (parca asa se spune, nu?), varsta la care cica trebuie sa tragi linie si sa spui cam ce ai facut tu pana acum. Aoleu! Pai sunt rau de tot in mocirla atunci; eu nu am facut prea multe si ca sa fiu sincera d-abia acuma incep sa ma dumiresc si eu despre cum stau lucrurile pe lumea asta (ha ha… pe cine pacalesc eu, habar nu am de nimic).
Si ca sa se inteleaga: sunt o femeie normala si comuna, care viseaza mult si face putine, se preocupa de tot felul de prostii si idei absurde si mult mai putin de probleme cica “reale”, se plictiseste repede de aceste idei absurde si trece razant la altele si mai prostesti.
Acelei femei care ma defineste ii plac hainele frumoase si sport-ul numit shopping dar este destul de zgarcita incat sa nu arunce nejustificat bani pe fereastra iar justificarea ca “e la moda” o lasa rece.
Vorbeste mult dar spune putine.
Gandeste putin dar vorbeste mult.
I-ar placea sa fie intretinuta si sa gateasca in fiecare zi dar munceste 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. “Munceste”, binenteles, e doar o expresie conventionala.
Iubeste mult dar s-a intrebat intotdeauna ce e de fapt iubirea.
Are principii mai mult ideologice pentru ca a reusit de multe ori sa le incalce sau sa cada in pacatul compromisului de dragul unei stupide fericiri de moment.
Este urmarita cateodata de rautati desi si-ar dori sa fie intotdeauna buna si intelegatoare.
Incurca cremele de zi cu cele de noapte sau cea de mana cu cea antirid si le foloseste doar ca cica o face sa se simta mai bine.
Ii place la nebunie sa dea replica “totul e relativ” si sa se ia de subiectivismul oamenilor din jurul ei. Are impresia ca ea le stie pe toate… HA! HA!
Din fericire, inca nu are ganduri ca poate sa salveze lumea sau planeta, nu lupta pentru drepturile animalelor sau a copacilor desi deep down inside stie ca macar asa ar face un lucru bun.
Rade de multe ori cand de fapt ar vrea sa urle sau sa planga.
Uraste dependenta ei si a oamenilor de telefoanele mobile, ca trebuie sa dea explicatii cand nu raspunde, ca nu il aude. Cel mai mult uraste faptul ca nu suna fix atunci cand ar vrea ea.
Si se uita oricand la desene animate vechi pentru ca ii aduc aminte de simplitatea si inocenta copilariei.
Si de ce vorbesc despre mine la persoana a treia? Hmmm… ce mi-ar raspunde oare un psiholog? Oare pentru ca nu imi place de mine? La naiba… eu sunt ceea ce sunt si sunt bine asa cum sunt.
Sunt total neinteresanta si ma confrunt cu aceleasi probleme cu care se confrunta orice femeie ajunsa la memorabila varsta de 30 de ani. Nici macar memorabila, e o varsta ca oricare alta. Eu personal nu am inteles niciodata de ce e asa batuta in cuie varsta asta si a mai fost si supranumita cica varsta de criza (parca asa se spune, nu?), varsta la care cica trebuie sa tragi linie si sa spui cam ce ai facut tu pana acum. Aoleu! Pai sunt rau de tot in mocirla atunci; eu nu am facut prea multe si ca sa fiu sincera d-abia acuma incep sa ma dumiresc si eu despre cum stau lucrurile pe lumea asta (ha ha… pe cine pacalesc eu, habar nu am de nimic).
Si ca sa se inteleaga: sunt o femeie normala si comuna, care viseaza mult si face putine, se preocupa de tot felul de prostii si idei absurde si mult mai putin de probleme cica “reale”, se plictiseste repede de aceste idei absurde si trece razant la altele si mai prostesti.
Acelei femei care ma defineste ii plac hainele frumoase si sport-ul numit shopping dar este destul de zgarcita incat sa nu arunce nejustificat bani pe fereastra iar justificarea ca “e la moda” o lasa rece.
Vorbeste mult dar spune putine.
Gandeste putin dar vorbeste mult.
I-ar placea sa fie intretinuta si sa gateasca in fiecare zi dar munceste 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. “Munceste”, binenteles, e doar o expresie conventionala.
Iubeste mult dar s-a intrebat intotdeauna ce e de fapt iubirea.
Are principii mai mult ideologice pentru ca a reusit de multe ori sa le incalce sau sa cada in pacatul compromisului de dragul unei stupide fericiri de moment.
Este urmarita cateodata de rautati desi si-ar dori sa fie intotdeauna buna si intelegatoare.
Incurca cremele de zi cu cele de noapte sau cea de mana cu cea antirid si le foloseste doar ca cica o face sa se simta mai bine.
Ii place la nebunie sa dea replica “totul e relativ” si sa se ia de subiectivismul oamenilor din jurul ei. Are impresia ca ea le stie pe toate… HA! HA!
Din fericire, inca nu are ganduri ca poate sa salveze lumea sau planeta, nu lupta pentru drepturile animalelor sau a copacilor desi deep down inside stie ca macar asa ar face un lucru bun.
Rade de multe ori cand de fapt ar vrea sa urle sau sa planga.
Uraste dependenta ei si a oamenilor de telefoanele mobile, ca trebuie sa dea explicatii cand nu raspunde, ca nu il aude. Cel mai mult uraste faptul ca nu suna fix atunci cand ar vrea ea.
Si se uita oricand la desene animate vechi pentru ca ii aduc aminte de simplitatea si inocenta copilariei.
Si de ce vorbesc despre mine la persoana a treia? Hmmm… ce mi-ar raspunde oare un psiholog? Oare pentru ca nu imi place de mine? La naiba… eu sunt ceea ce sunt si sunt bine asa cum sunt.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)