cica despre mine

Despre mine nu ar trebui sa spun nimic.
Sunt total neinteresanta si ma confrunt cu aceleasi probleme cu care se confrunta orice femeie ajunsa la memorabila varsta de 30 de ani. Nici macar memorabila, e o varsta ca oricare alta. Eu personal nu am inteles niciodata de ce e asa batuta in cuie varsta asta si a mai fost si supranumita cica varsta de criza (parca asa se spune, nu?), varsta la care cica trebuie sa tragi linie si sa spui cam ce ai facut tu pana acum. Aoleu! Pai sunt rau de tot in mocirla atunci; eu nu am facut prea multe si ca sa fiu sincera d-abia acuma incep sa ma dumiresc si eu despre cum stau lucrurile pe lumea asta (ha ha… pe cine pacalesc eu, habar nu am de nimic).

Si ca sa se inteleaga: sunt o femeie normala si comuna, care viseaza mult si face putine, se preocupa de tot felul de prostii si idei absurde si mult mai putin de probleme cica “reale”, se plictiseste repede de aceste idei absurde si trece razant la altele si mai prostesti.

Acelei femei care ma defineste ii plac hainele frumoase si sport-ul numit shopping dar este destul de zgarcita incat sa nu arunce nejustificat bani pe fereastra iar justificarea ca “e la moda” o lasa rece.
Vorbeste mult dar spune putine.
Gandeste putin dar vorbeste mult.
I-ar placea sa fie intretinuta si sa gateasca in fiecare zi dar munceste 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. “Munceste”, binenteles, e doar o expresie conventionala.
Iubeste mult dar s-a intrebat intotdeauna ce e de fapt iubirea.
Are principii mai mult ideologice pentru ca a reusit de multe ori sa le incalce sau sa cada in pacatul compromisului de dragul unei stupide fericiri de moment.
Este urmarita cateodata de rautati desi si-ar dori sa fie intotdeauna buna si intelegatoare.
Incurca cremele de zi cu cele de noapte sau cea de mana cu cea antirid si le foloseste doar ca cica o face sa se simta mai bine.
Ii place la nebunie sa dea replica “totul e relativ” si sa se ia de subiectivismul oamenilor din jurul ei. Are impresia ca ea le stie pe toate… HA! HA!
Din fericire, inca nu are ganduri ca poate sa salveze lumea sau planeta, nu lupta pentru drepturile animalelor sau a copacilor desi deep down inside stie ca macar asa ar face un lucru bun.
Rade de multe ori cand de fapt ar vrea sa urle sau sa planga.
Uraste dependenta ei si a oamenilor de telefoanele mobile, ca trebuie sa dea explicatii cand nu raspunde, ca nu il aude. Cel mai mult uraste faptul ca nu suna fix atunci cand ar vrea ea.
Si se uita oricand la desene animate vechi pentru ca ii aduc aminte de simplitatea si inocenta copilariei.

Si de ce vorbesc despre mine la persoana a treia? Hmmm… ce mi-ar raspunde oare un psiholog? Oare pentru ca nu imi place de mine? La naiba… eu sunt ceea ce sunt si sunt bine asa cum sunt.